[anna21]

La acest nivel originar, se vede limpede faptul că lăcomia operează o ruptură, o se*parare a omului de Dumnezeu, că ea înseamnă pentru om, şi prin el pentru întregul cosmos, pierderea comuniunii cu Acesta. Gravitatea acestei patimi se descoperă în faptul că ea a fost una dintre cele trei ispite pe care Satana I le-a pus înainte lui Hristos în pustie (Mt 4, 3). Rezistându-i, Hristos, Noul Adam, restabileşte comuniunea dintre Dumnezeu şi umanitate şi, prin ea, între întregul cosmos şi Dumnezeire, comuniune pe care Adam cel dintâi o rupsese. Răspunzându-i diavolului că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu", Hristos îi redă omului adevă*ratul centru de gravitaţie. lisus nu spune că omul nu se hrăneşte cu pâine, ci arată legătura pe care acesta trebuie s-o menţină cu El însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu. El face vădite înstrăinarea şi idolatria înstăpânite prin păcat şi vindecă firea omenească care le căzuse pradă. El eliberează în sfârşit umani*tatea din robia în care, prin mijlocirea acestei patimi, o ţinea diavolul după căderea protopărinţilor.
.......................................

Ca urmare a unei asemenea stări, toate puterile sufletului sunt folosite în chip josnic, îndreptându-şi dorinţele mai întâi spre cele trupeşti. Toate patimile, ne spune Sfântul Maxim - şi dintre ele mai ales aceasta, - „leagă mintea de lucrurile materiale si o ţin la pământ, stând cu toate deasupra ei, asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai uşoară si mai sprintenă ca focul".33 Sfântul Grigorie de Nyssa, la rândul său, vorbeşte despre „omul a cărui cugetare îngroşată îl face să privească cele de jos", şi care „trăind numai pentru pântece si cele care vin după pântece, este depărtat cu totul de vieţuirea după Dumnezeu".
.........................................

Multa mâncare si băutura multă, spun Sfinţii Părinţi, duc la „tulburarea minţii", care întinează sufletul. O mulţime de gânduri pătimaşe se iscă în suflet aducând „valuri de intinăciuni şi adânc de necuraţii neştiute si negrăite".
Sfântul Isaac Şirul arată si el efectele lăcomiei „neruşinate a pântecelui", spunând că ea face „mintea nestăpânită si împrăştiată peste tot pământul" si aduce „închipuiri necurate în timpul nopţii, pricinuite de năluciri spurcate şi de chipuri necuvenite care stârnesc o poftă ce trece în suflet şi-si împlineşte în suflet voile ei în chip necurat". „Stomacul plin şi sătul" face din inimă „un loc al vedeniilor şi un balcon al nălucirilor necuvenite". De aceea, spune el: „să nu-ţi îngreuiezi pântecele, ca să nu se zăpăcească cugetul tău şi să fii tulburat de împrăstiere (...), ba şi sufletul să-ţi fie întunecat şi gândurile tulburi". La rândul său, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că „pofta de mâncăruri şi băutură, care duce la îmbuibare, naşte în trup, prin lipsa de măsură, rele pe care voinţa noastră nu le mai poate stăpâni, căci mai ales saturarea îl face pe om rob patimilor ruşinoase. Dacă vrem ca trupul să ne rămână liniştit şi netulburat de mişcările pătimaşe pe care le aduce umplerea pântecelui, trebuie să veghem ca nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre cumpătate".
Gastrimarghia lasă cale liberă unei mulţimi de patimi pe care le şi sporeşte; de aceea Sfinţii Părinţi o privesc ca pe maica tuturor patimilor şi pricină a tuturor răutăţilor.
Sfântul loan Scărarul ne dă o listă a patimilor odrăslite de ea, punând-o, prin personificare, chiar pe ea să le arate: „fiul meu cel întâi născut este slujitorul curviei; al doilea după el este cel al învârtosării inimii; al treilea e somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri: valuri de mtinăciuni, adânc de necuraţii neştiute si negrăite. Fiicele mele: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn, neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea, cea mai cumplită dintre toate". Tot el spune în altă parte că această patimă secătuieşte izvorul lacrimilor de pocăinţă, a căror importanţă o vom vedea mai jos. Dar patima gastrimarghiei aduce mai ales şi de îndată desfrânarea, cum s-a putut deja vedea din textele citate.