[T E O L O G U L]

PREOTII - Pr.Arsenie Boca

•506. Larma vietii si gălăgia grijilor desarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământesti, mai tare decât le strigă glasul constiintei trebuintele lor vesnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo si li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreste si chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, Milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieste si chemare dinafară prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoti nu te cheamă omul, ca să-ti pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ti strămuti viata ta de om.

•507. Preotii poartă preotia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îti vorbeste. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.

•508. Preotia este, prin Sfântul Sânge al Mântuitorului, ca o nouă filiatiune.

•509. Preotia Bisericii urmăreste ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însusi, sau să se rupă din obste si din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneste obstea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieste răzletinduse de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăsluieste Duhul lui Hristos.

•510. Preotii vremurilor noastre, cu aceeasi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere si în adâncime, ci o lasă să-si facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din Taina căsătoriei crestine, de aceea se ajunge la sărăcirea roadelor ei, copiii. Asa se întâmplă că: „lipsind preotului cunostinta legii si bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil (Iezechiil 7, 26), oamenii orbecăie în multimea nestiintei si a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bietii oameni. Acesta este un semn de primejdie, din amândouă părtile. Căci scrie: „Dormind oamenii, a venit vrăjmasul si a semănat neghină printre grâu si s-a dus” (Matei 13, 25). Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmasului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor…

•511. Preotii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptătii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârsitor de mare dar! Oare de ce nu-l pricep oamenii?

•512. A osândi pe preoti e lucrul cel mai usor si cel mai fără rost. Să fim drepti: slujba preotilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iar să fim drepti: neavând cum să vină altfel decât prin nastere din trupuri pământesti în care misună pornirile fărădelegilor ca serpii si rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârsiti de mostenirea aceasta si nu-si vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor sovăi în hotărâri (Isaia 28, 7), biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că acestia, prin viata lor, nu vor lăsa poporul să creadă si asa se vor sălbătici oile asupra păstorului si vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunerecul a toată nestiinta si va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare si asa vine că: „Si preotului i se va întâmpla ca si poporului” (Isaia 24, 2). Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama si poporul, căci toată decăderea e de la părinti începătură.

•513. Preotul, si în general dreptul, îsi are slujba de a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părtile, si pe om si pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păteste, că primeste săgeti din amândouă părtile. „Dreptul care moare osândeste pe nelegiuitii care trăiesc… vedea-vor sfârsitul înteleptului, dar nu vor întelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el…” (Întelepciunea lui Solomon 4, 16-17).

•514. Preotii sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire (păcatele), iertându-le din datorie. De aceea, Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu, zi si noapte si le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii. „Ci ei l-au biruit prin sângele Mielului si prin cuvântul mărturiei lor, si nu si-au iubit viata lor, până la moarte ”(Apocalipsă 12, 11). De aceea, avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preotie, Craiova, 1941, Cartea III, cap. VIII, p. 61). Iconomii tainelor, slujitorii Sfintei Liturghii, sunt si ei în măsura iubirii, jertfă neîncetată, arsă în lumea aceasta, pentru mântuirea lumii.

•515. Multă pagubă face un preot în averea de păcate a oamenilor, stergându-le cu darul datoriile agonisite diavolului, capitalizate în om.

•516. Este un duh vrăjmas care întunecă mintile oamenilor si îi răscoală pe unii împotriva neputintelor omenesti ale păstorilor, dându-le impresia că nu sunt obligati să asculte de ei (de preoti), fiindcă au păcate. Iisus nu a avut nici un păcat si, cu toate acestea, ce putini L-au ascultat! Este un cerc vicios, în care se încurcă sufletul multora, a prea multor oameni: cercul rătăcirilor. Acestia din anumite „motive” nu vor să asculte de preotii Bisericii. Drept aceea, neascultând învătătura dreptei credinte si a vietii în Dumnezeu, îsi strică mintea cu părerile lor. Asa se cufundă în păcate, din neascultare. Omul se întunecă dinspre adevăr si ia rătăcirea de bună. Unii se trezesc că au trăit în rătăcire. Vrăjmasul, de care prin amăgire au ascultat, nevrând să-i piardă din gheare, le pune înainte neputintele oamenilor, ale slujitorilor legali ai Bisericii, acoperindu-le darurile si harurile. Si asa îi duce de minte, să-si facă singuri „credinta”, care trece peste taina pocăintei, administrată valid exclusiv prin preoti si arhierei, indiferent de neajunsul lor de oameni.

•517. Fratilor, ascultati de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu ascultă.