Ma intreb mai intai daca Dumnezeu are motive sa ne mai iubeasca? Oriunde-ai cauta, nu-ti trebuie mare efort sa afli despre icoane care plang, despre semne care prevestesc anii de pe urma, despre previziuni ale sfintilor parinti legate de aceste timpuri, despre vise si vedenii, ba chiar despre rezultate stiintifice zguduitoare referitoare la soarta planetei noastre.
De ce-L iubim pe Dumnezeu? Dar Il iubim noi oare asa cum se cade sa fie iubit? Cam cat timp dintr-o zi, cat timp dintr-o saptamana, oferim dialogului cu Dumnezeu? Iar daca totusi il avem, cam ce-i cerem? Nu cumva cele mai multe incep cu "Da-mi, Doamne!..." si nu cu "Multumesc, Tie, Doamne?..." Nu cumva neputinta de a avea mai mult decat putem duce, ne determina de multe ori sa ingenunchem si sa cerem? Nu cumva ne raportam de prea multe ori la altii care ni se pare ca prea au de toate (dar in locul carora va asigur ca nu veti dori sa fiti la un moment dat!) si astfel cadem in disperare si deznedejde strigand "Nu mai pot, Doamneeee!..." cand altii o duc cu mult mai greu si nu se prea plang de greutatea crucii lor? Nu cumva ne cam supara tot si toate care nu sunt dupa voia noastra, dar nu spunem ca este o incercare peste care trebuie sa trecem cu rabdare si intelepciune, nu spunem ca toate ne vin de la Dumnezeu, ci etichetam lesne pe unul si pe altul cum ca sunt rai, lipsiti de Dumnezeu, plini de pacate si trufie, in timp ce noi detinem adevarul intotdeauna, ca nu se poate altfel...
De ce-L iubim pe Dumnezeu? Inainte de orice nu pot sa nu privesc Natura Mama. Totul in jur este de o perfectiune divina. Daca se pierde echilibrul intr-o oarecare masura se intampla numai datorita interventiei omului. Dar taina Naturii este cu totul desavarsita, iar asta nu se putea intampla fara de Dumnezeu. Noi apartinem acestei Taine, dar facem greseala de a ne inchipui ca o putem stapani si ca avem acest drept. Fara armonie si dragoste totul este sinucidere. Murim cate putin cu fiecare inventie sau interventie nefasta, fie ca-i vorba de medicament, aliment, armament, etc. Natura detine posibilitati nelimitate, dar o face gratuit. Iar omul vrea sa castige, omul vrea sa devina celebru, sa i se ridice statuie... Nu asta-i ceea ce vrea Dumnezeu!...
De ce-L iubim pe Mantuitor? Un timp mergeam de Paste ca toata lumea la Inviere. Mai tarziu, dupa mai multe miracole pe care Dumnezeu le-a ingaduit in viata mea, am incercat sa-mi imaginez viata si chinurile Mantuitorului, iar asta m-a zguduit pur si simplu pentru ca nu intelegeam "De ce?". Nascut fara de pacat, trait in saracie si curatenie, invatand pe toti adevarurile Lui Dumnezeu, alungand suferintele altora si ispitele care veneau intr-un fel sau altul... Mi-am imaginat cum este sa-i vezi pe cei pe care-i iubesti, cum te batjocoresc, te scuipa, te umilesc, te judeca cu totul nedrept, apoi te aseaza pe cruce si-ti infing cuie in maini si picioare, rastignindu-te pe cruce!... Omul e dotat cu ratiune, dar nu este fiinta mai groaznica decat el pe fata pamantului! Iar eu sunt un om, descendent probabil al acelora care L-au judecat si rastignit. Si plang in genunchi cerandu-mi iertare pentru pacatul prostiei noastre. Probabil asa a trebuit sa se intample, pentru ca omul sa se trezeasca si sa se indrepte, dar pacatul tot pacat ramane!!! Am mai spus-o si pe alt topic, unde nu s-a cutezat nimeni sa discearna "Pacatul ca si lucrare dumnezeiasca!" Sacrificiul si moartea multor slujitori ai Lui Dumnezeu (deveniti sfinti martiri) a adus mereu si mereu indreptarea omului, dar mereu si mereu cadem in pacat, acum parca mai mult ca oricand.
Concluzia fireasca ar fi: "Oare cati Il mai iubim pe Dumnezeu?"