[cristiboss56]

În prealabil postat de dumitru18

Dependenta de servici este un pacat la fel de mare ca alte dependente :jocuri ,droguri ,iubirea de putere, de bani etc?
Ce vicii (pacate) ii corespund? Eu am identificat :slava desarta ,preocuparea de multe .
Ingrijorarea este o slabiciune sau un pacat ?
Care este diferenta dintre grija si gandul ,anticiparea unei probleme de a 2 a zi ?

Să fi dependent de muncă, nu-i tot una cu cele înșiruire de tine , căci munca nu poate fi asemuită cu cu păcatele și spurcaciunile adăugate, intenționat să nu , de tine.
Părintele Stăniloae și mulți alți teologi ortodocși au tratat această problemă și dacă aveai chiar curiozitatea să afli adevărul căutai lămuriri în acest sens.
"Munca este porunca de la Dumnezeu si lege fundamentala a vietii omenesti, existand ca atare de cand exista si omul. De aceea, indata dupa crearea omului si intocmirea Edenului, Geneza arata cum omul a fost pus in aceasta gradina ca s-o lucreze, "Si a luat Domnul Dumnezeu pe Adamsi l-a pus in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca. Si a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicand: Din toti pomii gradinii vei manca. Dar din pomul cunostintei binelui si al raului sa nu mananci, fiindca in ziua in care vei manca din el, vei muri" (Gen, II, 15-17).
Vrand sa arate cat de mult coincide inceputul muncii cu inceputul omului, sau ca ea tine chiar de firea omului, Geneza vorbeste de destinatia lui Adam de a lucra gradina Edenului chiar inainte de scoaterea Evei din coasta lui. Caci abia dupa versetele anterioare urmeaza descrierea crearii Evei. Putem deduce de aici faptul, pe care il observam si in realitatea concreta, ca munca face parte din fiinta fiecarui individ chiar inainte de a se naste din el un alt om. Iar un stravechi comentar rabinic arata ca poporul evreu, observase cum in acest ioc se mentioneaza ca intai omul primeste porunca sa lucreze gradina si abia dupa aceea sa guste din fructele gradinii.
Pamantul nu-si da fructele sale omului decat prin munca. Numai animalul mananca ceaa ce ii da pamantul in mod neprelucrat. Omul dotat cu inteligenta si vointa trebue sa plateasca prin munca tributul pentru inteligenta si vointa cu care este inzestrat, sau mai bine zis sa-si dezvolte aceste insusiri prin munca. De aceea s-a definit munca drept o activitate metodica, deci constienta si voluntara, prin care omul, stapanind si transformand natura, produce bunuri materiale si spirituale pentru satisfacerea nevoilor si nazuintelor sale. Munca, prin urmare, e in primul rand conditia hranirii, conditia existentei omului.
Asa cum omul mananca de cand exista, tot asa lucreaza de cand exista. "In aceasta consta viata omului in gradina, sa lucreze gradina". Mai clar ca la toate popoarele din antichitate, munca si religia sunt la poporul evreu impreunate. Munca apare ca voie a lui Dumnezeu, ca prima porunca a lui Dumnezeu. Munca nu apare numai dupa caderea omului in pacat, ca o pedeapsa pentru pacat si ca o conditie a starii de pacat. Deci nu munca reprezinta blestemul rostit de Dumnezeu asupra omului (Gen. III, 17-19), ci osteneala ce se adauga la ea, pe de o parte din pricina ca natura isi da dupa cadere mai anevoie rodul ei, pe de alta din pricina ca omul in starea de pacat sau de egoism si de lene in care a cazut, simte prea mult greutatea muncii. In fiinta ei asa cum a fost randuita de Dumnezeu, munca nu e ceva greu, dimpotriva ea e impreunata eu veselie, asa cum se veseleste poporul Israel la seceris (Isaia IX, 3). Dar si sudoarea si osteneala care s-au adaugat la munca prin caderea in pacat, primesc pentru crestin un rost pozitiv, intrucat tin in frau si slabesc patimile si poftele egoiste.
Cu aceste doua caracteristici: ca porunca divina si ca lege fundamentala a vietii, apare munca si in Decalog. Caci precum porunceste Dumnezeu prin Decalog cinstirea Sambetei, asa porunceste ca celelalte sase zile sa fie umplute de munca. Munca tine de evlavie, de religiozitate, e datorie fata de Dumnezeu. A nu munci inseamna a nu asculta pe Dumnezeu, a pacatui fata de El. Prin munca isi indeplineste omul toate indatoririle de viata, tot rostul in lume. "Sase zile sa lucrezi si sa faci toate lucrurile tale" (Exod II, 9). Ba mai mult, munca omului este pusa in legatura cu activitatea creatoare a lui Dumnezeu. "Ca in sase zile a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Exod VI, 11). Dumnezeu se da pe Sine ca pilda de munca si odihna pentru om. Munca este imbracata astfel intr-o suprema onoare, dar e si una din cele mai mari datorii.
Cine munceste, imita pe Dumnezeu, pastreaza si dezvolta in sine chipul Lui. Cine nu munceste, altereaza acest chip, se instraineaza de Dumnezeu. In acelasi timp, intrucat munca are un loc intre cele zece porunci, ea face parte dintre regulile fundamentale ale vietii. Ea are un dublu aspect, fiind in acelasi timp regula religios-morala si conditie de viata: intrucat e porunca a lui Dumnezeu si prin implinirea ei se cinsteste pe Dumnezeu, e regula religios-morala; iar intrucat prin ea se sustine viata, e lege si conditie fundamentala a vietii.
Sub acest dublu aspect e vazut si rodul muncii: el e si binecuvantare de la Dumnezeu, dar si rezultat ce decurge prin fire din munca insasi, caci "lucrul mainilor omului se rasfrange asupra lui" (Prov. 12, 14). Daca Israelitenii vor implini toate poruncile, deci inclusiv pe cea a muncii, tara in care vor intra va fi binecuvantata sa fie manoasa, "tara cu grau", cu orz, cu podgorii, cu smochini, cu rodii, tara cu maslini, cu untdelemn si miere, tara in care va simti belsugul de paine si nu va duce lipsa de nimic, tara in pietrele careia sta ascuns fierul si din muntii careia se scoate arama" (Deut. VIII, 2, 8-9).
"Cea mai scumpa comoara pentru om este munca", spun Proverbele lui Solomon (12, 27), intuind marele adevar ca pe cand orice alta comoara se sfarseste daca numai se ia din ea si nu se pune nimic in loc prin munca, munca este singurul factor creator de bunuri, de comori, singurul factor care fructifica orice comoara. Toate comorile sunt pasive, singura munca este activa, este izvorul din care tasneste, cat traieste omul, apa vie sustinatoare a vietii lui pamantesti. Dar Proverbele lui Solomon staruie mult asupra urmarilor harniciei si lenei. In primul rand harnicia asigura painea, lenea aduce lipsa si foame. "Mai mult pretuieste un om smerit dar harnic, decat unul mandru dar lipsit de paine. Cel ce munceste ogorul sau se satura de paine, iar cel ce vaneaza naluci duce lipsa" (12, 9, 11). Omul harnic are tot ce-i trebuie, lenesul e chinuit mereu de doruri neimplinite. "Sufeltul celui lenes pofteste zadarnic, ci numai pofta celor silitori se implineste" (13, 4). "Toamna lenesul nu ara ogorul, iar cand vine secerisul zadarnic cauta rod" (20, 4). "Lenea cufunda pe om in toropeala si sufletul trandav patimeste de foame" (Prov. 19, 15). Lenesul nu numai ca nu construieste dar si pustieste......"