Parerea mea este, ca singurul sfat bun pe care il putem da, este cel pe care l-au dat si Sfintii Parinti si marii duhovnici ai zilelor noastre in cartile scrise de ei; cu alte cuvinte: ca la carte.
De la noi putem spune doar un cuvant de mangaiere. Acesta va fi conform cu experienta noastra de viata si cu invatatura noastra duhovniceasca, atata cat am adunat. Din pacate la acest capitol am constatat ca se ivesc problemele de comunicare: teoria nu se intalneste cu practica.
Mi-am facut obiceiul de a-L ruga pe Iisus Hristos, a carui icoana o am in fata mea, de a-mi spune ce sa scriu, sau de a corecta cele scrise. De obicei recitesc mesajul de mai multe ori, pentru a corecta toate greselile, si Ii simt interventia de fiecare data.
Am si eu o propunere: daca se poate sa evitam mesajele de lauda inutila, care doar pun caramizile lui faraon la mandria noastra. Toti oamenii sufera de mandrie si nu e cazul sa mai adaugam si noi ceva la ea. Gasesc ca e mai binevenit un cuvant de indreptare, acolo unde se simte nevoia. Iar toleranta, prin care il sustinem pe om in pacatele lui, sa o indepartam cat putem.
Sa ne ajute Dumnezeu, ca mesajele, pe care le scriem cu atata dragoste de aproapele, sa fie primite ca atare, nu rastalmacite. Doamne ajuta!