Veilur,
daca nu ma insel prea tare, atunci cand incepi sa te aduni in oarecare liniste si sa infiripezi un dialog cu harul lui Dumnezeu: sesizezi ce este acela libertinaj al gandirii sau desfranare (a cugetului, a duhului).
Atunci, fara sa vrei, capeti un fel de simt al limitelor pana la care se poate aventura cugetarea. Devii, cumva, sfios in cugetare.
E drept ca traiesti si unele momente de conflict, de infruntare, care pot fi teribile, uneori de nedescris... Dar aceste scurte accese de razvratire nu iti sunt caracteristice. Le pricepi ca pe o ratacire... Si iti pare rau si inca si mai mult devii recunoscator lui Dumnezeu si dornic sa I te inchini cu adevarat (iar nu formal, "doar cu buzele").
Iti doresc sa experimentezi cat mai curind si cat mai des linistirea... Vei descoperi singur ca admonestarile prietenesti ale lui Dragos si ale mele nu au fost rautacioase si gratuite, ci binevoitoare si cat se poate de realiste.
Toate cele bune,
Doamne ajuta!
|