[glykys]

În prealabil postat de laurschepsis

Primul obiectiv si cea mai importanta reduta ce trebuie pulverizata este educatia.

In viziunea celor ce ne vor cetateni ai planetei Terra, persoanele cu o scara a valorilor in consonanta cu valorile crestine nu sunt factori de "progres".

Foarte bine punctat! Este clar ca se promoveaza non-valoarea, se doreste indobitocirea, prostirea si inabusirea mintii prin diferite simulacre, prin modele de consum, care exalta simturile. Normal ca se doreste pulverizarea educatiei, a elitelor, a gandirii proprii. suntem indobitociti cu tot felul de chestii aduse din afara si fortati sa gandim prin prisma lor. Daca nu te aliniezi tendintei consumiste, esti socotit din start un loser.
Iata ce spunea Dl. Prof. Dan Slusanschi, Dumnezeu sa-l ierte, o personalitate culturala recunoscuta si peste hotare si un om vertical si integru, asa cum rar ne e dat sa intalnim in vremurile de astazi, fiind intrebat despre problema pusa in chestiune de catre laurschepsis:

Trebuie să ai crez lăuntric puternic

De unde vine oare „teama“ aşa-zisei societăţi civile faţă de prezenţa în şcoli a Religiei şi a icoanelor?

Pica purtată icoanei are rădăcini vechi şi stricătoare de suflet, manifestate în cele mai diverse feluri. Nu are rost să mai vorbesc de „activiştii“ rămaşi fără „activitate“: în bună măsură, e vorba de oameni care ştiu prea bine că nu-i mai pot manevra oricum pe acei semeni ai lor, care au o educaţie religioasă puternică şi indestructibilă. Or, aceasta se face din familie şi din şcoala mică, acasă, la grădiniţă, în clasele primare. Aşa-zisul „liberalism“ în materie de credinţă se arată a fi, în fapt, tentativa impunerii unui „libertinism“, care poate duce la orice. Un om cu un crez lăuntric puternic nu se apucă de droguri, de afaceri veroase, nu o ia pe tot felul de alte căi ale întunericului spiritual, ci tânjeşte mereu după lumină, care izvorăşte nu numai din cărţi, ci şi din icoană. Un copil care a fost învăţat de mic să ridice o rugă plecată pentru binele altuia, mai mult decât pentru al său propriu, şi să o închine la icoana sa de suflet are mai multe şanse să ajungă un om curat şi cu respectul altuia. Oricât ar fi el de „contemporan“, un om de calitate nu poate să nu fi învăţat să plece genunchiul dinaintea Celor de Sus. Smerenia şi închinarea faţă de Bine sunt semnele omului cu suflet înalt, fie el şi cel mai simplu truditor, nu numai un cărturar sau un mare învăţat, hârşit în ştiinţele lumii. Din câte am văzut eu, disputa asupra icoanelor din şcoli a fost stârnită mai degrabă de o seamă de personaje care se tem ca tinerii, adesea chiar copiii lor, să nu ajungă să-i judece pentru faptele, vorbele, şi, în general, comportamentul sau apucăturile lor. Diversele devieri de viaţă sexuală sau morală nasc o nespusă cerbicie în a-i învinui pe alţii că îi acuză şi, parcă, îi discriminează pe împricinaţi: trăim, vai, într-o lume perversă. Dar om şi cetăţean „ca lumea“ nu eşti decât dacă, ajuns pe lume şi între cei din jur, respecţi poruncile de bază ale vieţuirii omeneşti, şi, mai cu seamă, cea de a unsprezecea poruncă, aceea a iubirii. Dacă ai înţeles adânc aceasta, nu te mai repezi să cauţi cu lumânarea cum te „discriminează“ alţii, faţă de care, de fapt, nu ai arătat nici un fel de consideraţie şi cărora le-ai dispreţuit însemnele, odoarele şi credinţa. Spre exemplu, eu n-am văzut ca musulmanii din ţara noastră să aibă, de-a lungul vremii, vreo repulsie faţă de legea noastră şi faţă de icoanele ei.
Aşadar, ce ar trebui făcut pentru ca educaţia românească să înceteze să facă paşi înapoi, punând la contribuţie şi modelul clasic şi apropierea de icoană ?

Nu ostenesc să cer celor în drept, mai cu seamă Ministerului, să ducă la bun sfârşit luarea câtorva măsuri elementare: 1. Numirea unui inspector ministerial care să aibă drept însărcinare corelarea predării şi a învăţării moderne, cu suficiente materiale şi ore pe săptămână, a limbilor clasice, pentru asigurarea generaţiei de mâine de istorici, filologi, filosofi, oameni de artă ş.a.m.d. Fără latină, elină (şi slavonă) istoria românilor şi a culturii lor este de nescris. 2. Începerea predării limbilor clasice încă din gimnaziu, pe lângă câte un liceu însemnat din marile municipii ale ţării, iar, în perspectivă, refacerea Liceului Clasic Naţional desfiinţat de perechea Ceauşescu în 1975. 3. Întărirea şi curăţarea de nepotism a Olimpiadei naţionale de Limbi Clasice, până la nivelul ei de performanţă dinainte de 1996. 4. Sprijinirea efectivă a absolvenţilor de studii clasice universitare, prin burse de studii în străinătate, cu angajament prealabil, prin concurs, în vederea primirii lor în institutele academice (de literatură, lingvistică şi istorie), ca viitori specialişti în domeniile lor de competenţă. Timpul fuge, nu trece: acum e clipa!

Ce cuvânt de suflet i-aţi da unui tânăr astăzi?

L-aş sfătui, poate, să nu se lase copleşit de răutăţile dimprejur şi de amăgirile vârstei, tinereţea putând fi, nu arareori, ademenită alături de drumul cel bun. Munca fără de preget, acel labor improbus de care vorbea cândva Virgiliu, nu are de aşteptat, cât mai degrabă şi mai mult, o răsplată materială concretă. Anii de trudă investiţi cu drag îi ajută şi pe cei de lângă tine, îţi îmbogăţesc şi ţie sufletul. N-are a face că-s destui nedestoinici care-şi găsesc aşa de repede un culcuş mai cald sau o răsplată mai bogată. Se bucură mai tare cine poate zâmbi mai apoi, cu conştiinţa curată a datoriei bine şi temeinic împlinite. Iar cine caută un umăr de sprijin şi un ajutor la vreme de necaz desigur că găseşte, căci, spune Cartea: „Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da !“.