Spuneam si eu Aline, deunazi, ca imi pare dubios sa ne exaltam imaginatia spre cazuri extreme si ca, dimpotriva, proba vietuirii crestine e zi de zi, in asazisele detalii ale orei, minutului, clipei. In lucrurile "mici" putem face mari si adevarate marturisiri.
Si am primit repede mustrare si punere la colt de la frati si in special de la surori pe care incep sa le banuiesc tot mai mult de imaturitate exaltata, cu origine in anumite frustrari si alte belele...

Finetea observarii detaliului nu e atractiva pentru omul grosier, cu dispozitii afective nediferentiate la vremea lor, cand trebuia realizata educatia afectiva.
Acestuia ii trebuie explozii, fum, magie, racnete, mari si lacrimoase duiosii etc. (cam asa precum aveau nevoie iudeii din vechime, cei condusi de Moise).
O privire calda, un suras abia schitat, un tresarit al mainii sau al muschiului obrazului, o tacere prelungita, un oftat discret, un suspin ... toate acestea ii scapa. Aparatul lui de fotografiat realitatea vrea ca toate sa fie scrise cu litere mari, ingrosate si puternic mirositoare. Eventual cu zanganit puternic de clopotei, a la Caragiale... Duh balcanic care se inchipuie Insusi Duhul. Trist, foarte trist...

E drept ca in Vietile Sfintilor intalnim situatii de exceptie, insa haideti sa ne amintim ca acei oameni ai Domnului nu au asteptat neaparat clipa martiriului ca sa fie crestini. Marturisirea martirica a fost doar incununarea unui mod de vietuire crestin, de obicei.

Revin iarasi cu amara observatie sau opinie personala ca in spatele cuvintelor si gesturilor unor oameni asazis imbisericiti se afla mari lacune in dezvoltarea personala si ca refuzul de a trai viata cu ajutorul, fie, al unui cabinet de specialitate se dovedeste cea mai proasta alegere. Iar oamenii o fac, apoi dau lectii de viata crestina semenilor lor. Iarta-ne, Doamne, ca nu stim ce facem...