[geo.nektarios]

Moartea se înscrie ca un moment necesar şi plin de sens pe traiectoria vieţii începute la naştere, ea făcând să treacă viaţa noastră pământească în faza eshatologică, acolo unde se revelează sensul deplin al existenţei pământeşti.
Moartea este taina prin care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenţei, egal cu plenitudinea ei. Moartea este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o alta existenţă, spre existenţa veşnică. Moartea face să se reveleze fiinţei noastre misterul ei de persoană, adâncimea existenţei sale ca persoană, importanţa existenţei sale personale. Moartea trebuie să reprezinte un mister pe măsura misterului persoanei umane.
Moartea, fiind singura trecere de aici la Dumnezeu, arată transcendenţa lui Dumnezeu şi a vieţii noastre depline în El, ca împlinire a ei. Viaţa lui Dumnezeu şi viaţa noastră deplină în El sunt despărţite de cea de aici prin moarte. Nu există o continuitate între viaţa noastră de aici şi viaţa lui Dumnezeu sau viaţa noastră deplină în El. Moartea îşi capătă sensul deplin în explicaţia creştină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu cel personal. Pentru creştinism moartea, deşi e urmarea păcatului, a păstrat şi un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El şi, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieţii. Moartea a apărut ca o despărţire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii şi al vieţii, deci ca urmare a păcatului; despărţirea sufletului de trup, fiind urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desfiinţare a acestei legături dincolo de moarte. In Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărţire a sufletului de trup şi prin aceasta şi creştinul trăieşte împreună cu ceilalţi oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credinţă, ca de exemplu martirii, ea e copleşită cu totul. Dar rămânând ca despărţire a sufletului de trup, moartea a devenit în cei uniţi cu Hristos, din trecere la o definitivare în viata de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El şi deci la plenitudinea vieţii. Aceasta, pentru că cel credincios purtând pe Hristos în sine, se întăreşte din puterea Lui în sufletul său, ca să treacă prin moarte la viaţă şi ca să ridice la sfârşitul lumii trupul, pe care 1-a curăţit prin faptele sale curate, la o viaţă luminată, transfigurată, la înviere.
Cu cât omul îşi face din moarte mai mult o prezentă valorizatoare în toată viaţa lui, cu atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieţii şi îşi umple viaţa pământească mai mult de valoare. Inţeleasă ca predare lui Dumnezeu, realizată mai mult sau mai puţin deplin în momentul final, dar mereu prezentă ca intenţie şi ca mişcare în viaţă, moartea se poate socoti predare completă a omului lui Dumnezeu în momentul morţii, chiar în creştinul luat de moarte pe neaşteptate, căci toată viaţa lui trăită ca o predare tot mai deplină lui Dumnezeu include în ea intenţia predării totale. Moartea şi-a schimbat în Hristos nu numai rostul în ea însăşi, ci şi în experienţa celor ce o trăiesc, descoperindu-se ca poartă spre viaţă. Ea a devenit nu numai poarta necesară spre viaţa deplină, ci şi o putere a celor ce se află în Hristos, în cursul întregii vieţi pământeşti, putere prin care dobândesc viaţa deplină în Hristos.
Sfârşitul fiecăruia vine atunci când e potrivit fiecăruia, fiecare, cu excepţia pruncilor, lucrând cât timp i s-a dat pentru a preciza într-un fel sau altul modul vieţuirii Iui, fie ca un mod care poate progresa foarte mult în bine, fie într-un mod în care nu poate progresa prea mult, fie într-un mod în care nu poate progresa decât în rău, sau care rămâne într-o definitivă stare de nedeterminare.