irina, tu probabil ca ai crezut toata viata si nu iti poti imagina cum e sa nu crezi. nu vorbesc de indoiala, ci de faptul de a NU CREDE.
este foarte greu sa crezi, sa faci acest salt in necunoscut, este foarte greu sa accepti o realitate imateriala, o realitate pe care nu o intelegi. o realitate care te depaseste, si o realitate careia iti este extrem de greu sa te conformezi, sa traiesti in acord cu Realitatea.
pe oamenii de langa tine ii poti intelege, ii poti controla, sunt previzibili si comportamentul si existenta lor urmeaza anumite reguli psihologice, sociale, intr-un cuvant, rationale.
insa Dumnezeu...a crede in Dumnezeu (vorbesc din nou din punctul de vedere al celui care nu crede)...a crede in Dumnezeu inseamna pentru ei a-si accepta neputinta, a-si accepta limitele, a accepta ca nu sunt nimic si ca trebuie sa renunte la ceea ce este socialmente denumit "instinctul de conservare". este foarte greu sa spui "sunt ticalos, n-am nici o putere, sunt putred, ridica-ma"
vorbesti de dovezi? din nou intervine rationalul din om, dorinta lui de control realizat prin cuprinderea cu mintea a faptelor. ei nu pot accepta minunile, nu sunt supuse intelegerii uzuale. Sunt multi care spun "ok, Iisus a fost un tip super de treaba, ce a zis merita urmat, e cel mai bun om din istoria omenirii...dar un om, un om bun care a murit aiurea, chinuit pe nedrept. in cel mai rau caz un om cu ceea ce acum s-ar numi boala psihica..credea intr-o fictiune".
multi ani am gandit asa. si pur si simplu m-am saturat sa fiu printre oamenii singuri ai lumii si am facut saltul in necunoscut.
vorbeste cu ei. incearca sa inteleg si punctullor de vedere. si lor le e greu, chiar daca nu acum, exista un moment in viata fiecaruia in care spune "cat as vrea sa pot crede!..." si daca in momentul ala poti fi langa ei sa le arati calm si sigur realitatea ta..Nu cu ton de "vino sa-ti arat eu adevarul", ci poate cu un fel de "uite un fel mai linistit de -a fi. incearca macar"
|