[RaduIoan]

Zilele acestea am observat apariţia unei nuanţe de seriozitate şi bărbăţie pe care nu am mai întâlnit-o, în combinaţie cu o rigidizarea a expresivităţii emoţionale. Am citit Isaia, tot Isaia, şi am constat că înafară de vreo câteva capitole vreo 7-8 restul era irelevant. Se făceau critici asupra stării societăţii vremii, se relatau fapte istorice, şi evenimente de la curtea regelui Ezechia. Existau vreo câteva fragmente interesante dar restul era balast... nu cred că s-a meritat prea mult. Caut un răspuns în privinţa celui care va veni, vreau să ştiu dacă sunt eu, sau dacă totuşi va fi cineva. Ar fi comic să mă aştept a veni pe mine şi să nu vin la întâlnirea cu mine. Nu doresc această poziţie vreau să am o viaţă liberă, obişnuită, să mă bucur de tot ce-mi poate oferi acest plan, de toate emoţiile plăcute, de toată înţelepciunea ascunsă în cărţi şi în oameni, vreau să mă depăşesc pe mine, în fiecare zi să simt că am mai urcat o treaptă. Dacă ar fi ca altul să vină şi să facă ceea ce a fost scris voi fi tot atât de bucuros, de parcă aş fi eu acela, nu vreau laurii vreau să văd binele înfăptuit şi societatea schimbată, curăţită până-n temelii. Pentru aceasta nu este nevoie doar de putere supraumană şi inteligenţă,şi înţelepciune este nevoie de înţelegerea şi urmarea unui destin metafizic, unui destin prescris dar nu trasat. Isaia l-a văzut şi mulţi l-au văzut, eu îl aştept, fie prin mine şi dincolo de mine. Este nevoie ca în el să se îmbine puterea deplină şi fără margini, dată de credinţă, credinţă dată de regăsirea adevărului apriori ascuns în el, acea credinţă în putinţa de a face, este nevoie de înţelepciune şi spiritul dreptăţii, este vorba de inocenţa unui copil şi ştiinţa unui bătrân, este că inima lui să fie pătrunsă de iubirea a tot ce este viu, de compasiunea pentru orice suferinţă, pentru orice suflet rănit. Priceperea lui trebuie să fie mare, bunătate lui să fie nemărginită, judecata lui să fie dreaptă, iar pedeapsa să fie spre îndreptare şi nu spre osândă. Poate că sunt eu, dar dacă sunt am încercat să fiu prea devreme şi nu am fost pregătit, duhul înţelepciunii nu era complet aşezat în mine, nu mi-am deschis mintea şi inima pe deplin la glasul şi sfaturile lui. Iubirea este un lucru periculos pentru mine i-a mi-a dat aripi pentru a face ceea ce trebuia să fac atunci când voi fi pregătit. Pentru ca a spune cuvântul drept este nevoie de puterea deplină - de siguranţa deplină - altfel este nechibzuinţă şi gest sinucigaş - . Cuvântul drept, fapta dreaptă, lumina iubirii exteriorizată trebuie să vină o dată cu puterea. Puterea vine din credinţă, credinţa nu o vede nimeni, cel ticălos nu o vede, cel rău o vede dar se sperie de lumina ei şi este împietrit de frica tăriei, adunând credinţă se poate pregăti momentul schimbării şi revelării. Dar credinţa nu vine decât dacă a-i cunoscut momentul destinării, ai cunoscut adevărata natură, în natura adevărată stă mesajul misiunii. Am căutat să mă întorc în trecut să fiu copil, să capăt inocenţa şi flexibilitate minţii unui copil, dar am recăpătat şi naivitatea lui şi curajul sau necugetat. Acum ştiu aceasta nu este calea. Copii pot fi răi, capricioşi, naivi, necugetaţi - deşi plini de inocenţă şi curaj. Vreau inocenţa şi curajul lor dar înţelepciunea să fie cea a unui bătrân. Trebuie să evit să mă mai îndrăgostesc negugetat şi să mă las purtat de vinul acestei iubiri. Am folosit iubirea drept cheie pentru a deschide o poartă spre adevărata mea natură metafizică şi nu am fost pregătit pentru ceea ce era dincolo.