Ei, sa va zic cum a fost: 25 ani am fost purtat, inaltat, imbatat de exigenta estetica. Literatura, critica literara, esteticienii (il pretuiam mult pe Liviu Rusu, pe Croce, pe Vianu etc.), muzica si teatrul s.a.m.d.
Eram plin de estetica si ma socoteam un rafinat...
Apoi, peste mine un sunet, un gest, un strop de cuvant, o licarire, tamaia... O simpla atingere, in Biserica.
La strana, unde psalmodiaza incet cantareti nu tocmai straluciti (neincapind ei in patul lui Procust al esteticii academice), am descoperit ca nu mai am nevoie de estetica mea, de estetica lumii. Era un val gros de iluzii, pricepeam in sfarsit, o inchisoare a mintii unde zacea sufletul meu.
Dincolo de estetica. Duhul plineste, trece sufletul PESTE plasa esteticii si DINCOLO de ea.
E de inteles ca sunt oameni care vor predici "talentate", muzici adaptate la omul modern etc. Eu unul am fost chiar asa. Asa e cand esti insingurat, alienat, ratacind...

Lumescul din noi cauta AFARA SI INAINTE ceea ce e pus in noi INLAUNTRU si, in timpul profan, INAPOI... (Indemna Cronicarul: "Inainte la inaintasi!")

Cand Duhul Sfant va mangaia inima lor, vor lasa, uimiti si cumintiti, plangind sub Mangaiere, sa plece estetica acolo unde ii e locul. Nu vor mai avea nevoie de ea.
Estetica imi pare (parafrazindu-l pe Wittgenstein) o scara pe care urci pana la marginea Adevarului. Apoi ii dai cu piciorul.

Imi pare ca Arghezi spune asemenea, despre dezvrajirea de estetica lumii, aici:
"De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespartit - in bolti.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieti, eu veneam din morti."
(Morgenstimmung, in Cuvinte potrivite, Tudor Arghezi)