Doi hoți și un popă sau ce mai scrie în Biblie
**
Lui Florin Lăzărescu, fratele meu, care într-o vreme mă tot întreba ce mai scrie în Biblie**
Pe un ger de crapă pietrele, un preot așteaptă o ocazie, într-o răscruce la marginea unui sat. Își tot trece gentuța de pe un umăr pe altul, tropăie în loc, să-și dezmorțească picioarele, își freacă brațele, suflă în pumni. Din cînd în cînd se oprește, își șterge ochii și privește nemișcat în zare, poate apare ceva. Stă de două ceasuri. E a treia zi de Crăciun, după-amiază, trec rar mașini. Unde mai pui că drumurile sînt înzăpezite.
În lungul drumului se ivește un gip negru, cu farurile aprinse, spulberînd zăpada sub roți. Părintele dă să ridice mîna, dar se răzgîndește. Ce gip de pe lumea asta ar culege de pe drum un popă înghețat, a treia zi de Crăciun? Dar uite că se înșală, puțin-credinciosul. Gipul încetinește și oprește sub nasul său. Prin geamurile fumurii nu se vede nimic, dar portiera din spate se deschide de-o palmă și o voce groasă îl cheamă dinăuntru:
– Hai, popo, că se răcește mașina!
Părințelul apucă gentuța și dă să urce, dar încremenește cu piciorul în prag. De pe bancheta din spate, un rotweiller uriaș saltă capul și îi aruncă o privire plictisită.
– Hai, că nu-ți face nimic! îl încurajează vocea groasă. Max! Max, cuminte!
Și ca să fie mai convingătoare, un pumn aterizează în ceafa lui Max și-l pune instantaneu cu botul pe labe. Părințelul face repede o cruce și urcă în mașină. Trage portiera și se așază pe marginea banchetei, să-l deranjeze cît mai puțin pe Max. Prevăzător, plasează gentuța între el și cîine, apoi oftează și caută la binefăcătorii săi. La volan e o matahală tunsă periuță și cu ceafa plină de tatuaje. Pe locul din dreapta e un ins pirpiriu, cu un fular roșu aruncat împrejurul gîtului.
– Mulțumesc că ați oprit! șoptește părințelul, cu glasul degerat. Stau de două ceasuri.
– Ce-ai spus? Zi-i mai tare! strigă natima de la volan și dă muzica mai încet.
– Ziceam că vă mulțumesc că ați oprit.
– Las’ că vedem noi cum ne mulțumești, hăhăie el. Nu-i așa, Clanță? Și îi aruncă o privire pirpiriului, care nici nu-l ia în seamă. Apoi se întoarce vesel:
– Ce-ai în gentuță, popo? Vreo sticloanță, ceva? Ia scoate-o aici, la băieți!
– N-am nici o sticloanță, pe cuvînt, se scuză părintele. Dacă aveam, vă dădeam. Dar nu vin de la pomană.
– Da’ de unde vii? De la femei? hăhăie natima din nou. Pufnește și Clanță.
– Chiar de la o femeie vin, rîde părintele. O femeie bolnavă, săraca, m-a chemat să-i citesc o rugăciune.
– Da’ de ce n-a chemat doctoru’, dacă-i bolnavă?
– Păi doctoru’ i-a zis să mă cheme pe mine. E rău tare, săraca, are un cancer.
– Și dacă are cancer, ce să-i mai faci tu? Că n-o mai vindecă nici dracu’.
– N-o mai vindecă nimeni, așa-i, aprobă părintele. I-am citit și eu de ieșirea sufletului.
Matahala aruncă o privire în oglinda retrovizoare, să vadă dacă popa glumește.
– Cum adică de ieșirea sufletului?
– Adică să nu se mai chinuie, explică părintele. Așa e de slabă că nu poate nici să moară. Se chinuie sufletul acolo și n-are putere să iasă din om. Ce să facem. Îi citim și noi de ieșirea sufletului, cum scrie în Biblie.
– Serios? se miră matahala. N-am mai auzit asta. I-auzi, Clanță!
Clanță n-are chef de povești. Privește într-una pe geam, cum ciorile își iau zborul din plopii uscați. Părințelul trage cu coada ochiului la Max și e mulțumit să-l vadă moțăind cu botul pe labe.
– Ia uite! strigă dintr-odată natima. Din satul ăsta era Butoane. Nu, Clanță? Parcă din Grajduri era Butoane. Ai auzit, popo, de Butoane?
– N-am auzit.
– Ei, n-ai auzit… Butoane! Cînta el la nunți… La acordeon. Păi nu era nuntă fără Butoane, cum n-ai auzit? O murit și el anu’ trecut, tot de un cancer.
– Se poate, nu-i cunosc pe toți, se scuză preotul.
– Butoane, Butoane! îl caină matahala, ce le mai zicea Butoane! O fost om bun, părinte. Să vezi lume la înmormîntare! Și pe Butoane l-o dus cu acordeonu’ pe chept, că așa o vrut băieții lui. Așa l-o dus în biserică, rîde el. E voie?
– Ce să fie voie?
– E voie să-l ducă așa, cu acordeonu’?
– Păi de ce să nu fie voie?
– Nu știu. Întreb și eu. Cu acordeonu’ în biserică? Nu-i păcat?
– N-are nimic, face părintele. Ce, sfinții nu cîntau și ei?
– Nu chiar? se amuză matahala. La ce cîntau?
– La de toate. Vioară, tobe, trompete… Era așa, explică părintele, ca un fel de formație. Scrie și în Biblie.
– Nu glumești? I-auzi, Clanță!
Matahala schimbă cd-ul, întredeschide geamul și își aprinde o țigară. Fredonează o manea, apoi caută în oglindă chipul părintelui, care, moleșit de confortul mașinii, e gata să ațipească.
– Auzi, părinte, aruncă el, slobozind fumul pe geam, da’ tu știi ce facem noi?
Clanță îi aruncă o privire, dă să zică ceva, dar matahala i-o taie scurt:
– Lasă, băi, să vedem ce zice. Părințele, știi cu ce ne ocupăm noi?
– Da’ de unde să știu? ridică din umeri părintele.
– Sîntem hoți. Bandiți, râde natima. Spargem casele barosanilor și luăm tot ce găsim, bani, aur, plasme. Acu’ venim de la Vaslui.
Și așteaptă să vadă efectul dezvăluirii sale asupra părintelui, dar acesta nu spune nimic.
– Nu-i păcat? rînjește el în oglinda retrovizoare.
– Păi, depinde, face părintele, parcă dus pe gânduri. Dacă dați și la cei necăjiți…
– Cum așa? ridică matahala din sprîncene. Ce, dacă dăm la necăjiți, nu-i păcat?
– Păi nu-i totuna, scrie și în Biblie. Este o poveste cu un patron, dacă vreți, v-o spun.
Matahala dă muzica mai încet.
– Ce patron?
– Un patron de la un angro. Și la angro angajase un magazioner.
– Așa, și?
– Și aude magazionerul că patronul o să-l dea afară. Ori că nu mai avea bani de salarii, ori că voia să aducă pe altul, treburi din astea. Și ce se gîndește magazionerul. Măi, dacă patronul mă scoate afară, rămîn pe drumuri. Ia hai să mă pun bine cu unul, cu altul, să am la cine apela cînd n-oi mai avea serviciu.
– Corect, observă matahala.
– Și ce face magazionerul? Cheamă pe unul care tocmai luase marfă de la el, un băiat cu tonetă. Măi, zice, cît orez ți-am dat ție? Zece saci, zice acela. Bun, face magazionerul, uite te trec aici cu opt, să nu zici că-s băiat rău. Cheamă pe altul, la fel. Tu cît ulei ai luat luna trecută? O sută de kile. Bun, scriem aici 70, să mă ții minte…
– I-auzi, frate! rîde matahala. Tare magazioneru’. Și nu l-a prins?
– Ei, l-a mirosit patronul, da’ pînă la urmă l-a iertat. Că acuma avea magazioneru’ prieteni peste tot. Și i-a zis patronul, măi, nu te mai dau afară, da’ să nu mai faci.
– Băi, ce s-a sucit patronul! Tare magazioneru’! se entuziasmează matahala.
– Păi da, de-aia vă spun. Că scrie în Biblie, să nu furi, iar cine fură să dea și la ăia necăjiți.
– Am dat și noi, părinte, se apără matahala. Clanță, cît am dat la Sfînta Paraschiva, la Mitropolie? Păi ultima oară am lăsat mulți bani, că a zis un părinte că trebuie veșminte noi la Sfînta.
– Nu-i trebuie, are Sfînta veșminte.
– Cum așa?
– Vă spun eu că are, două dulapuri, și de vară, și de iarnă. Nu-i mai trebuie.
– Bun, face matahala, și atunci cui să dăm?
– Păi dați și voi la cine a zis Iisus. Că tot așa, scrie în Biblie, au venit niște hoți la Iisus și l-au întrebat ce să facă cu banii.
– Ce fel de hoți? Păi nu se temea de Iisus?
– Hoți, hoți, domnule. Nu se temeau, că Iisus era prieten cu hoții. Și Iisus le-a zis, măi băieți, duceți și voi la vreun spital doi porci și un sac de cartofi, niște portocale și jucărele pentru copiii bolnavi de sida, apoi ce mai trebuie pe la azilele de bătrîni și tot așa. Să duceți și niște țigări la tovarășii voștri din închisoare, că acolo e tare greu de țigări.
Matahala ascultă cu gura căscată. S-ar întoarce la părinte, dar trebuie să țină drumul.
– Așa a zis, și de închisoare?
– Cum să nu, întărește părintele. Păi și Iisus a fost la închisoare, scrie în Biblie.
– Parcă numai de țigări e greu la pușcărie, oftează matahala. E greu de toate acolo. E greu și la pușcărie, e greu și în lume. Auzi, Clanță, ce zice părintele.
– Mai dă-l, măi, dracului! se stropșește Clanță și își caută de privitul la ciori.
După vreo cinci minute ajung în oraș. La prima intersecție, părintele ar vrea să coboare. Își ia gentuța, apoi se caută prin buzunare.
– Cît trebuie să vă dau?
Natima îl privește lung în oglindă ca și cum n-ar înțelege.
– Ce să-mi dai, părințele?
– Că m-ați luat. Cît trebuie să vă dau?
– Nu trebuie să-mi dai nimic.
Apoi se gîndește o clipă și adaugă moale, cu jumate de gură:
– Adică, să-mi dai două palme pentru cum am vorbit cu matale.
Preotul dă din mînă, lasă. Mai zice un mulțumesc și un Doamne ajută înainte de a închide portiera, apoi traversează și dispare printre blocuri, în timp ce gipul pleacă mai departe spulberînd zăpada sub roți.
sursa:
http://ioanflorin.wordpress.com/doi-...rie-in-biblie/