Multumesc, Delia!..:)
L-as parafraza pe Tolstoi: cum se poate ca ura, setea de a ucide sa coexiste, in unul si acelasi om, cu frumusetea pusa in el de Dumnezeu?
Maretia naturii, contemplarea si relatia cu ea ar putea, cred, sa ne faca buni. De ce nu ne lasam contaminati de frumusete? Doar pentru ca e vulnerabila? Sau pentru ca ne face inca mai vulnerabili decat suntem deja...
Cred totusi, atat cat am experimentat pana acum, ca tocmai indepartarea omului de frumusete, oriunde ar fi ea, il face mai vulnerabil, mai speriat, mai imprastiat. Il imbolnaveste, il schimonoseste, il omoara. Ar trebui sa tragem la frumusete ca la aerul cel vital! Dar ne incurcam in a o defini, intelege, aborda, construi, mentine, transmite mai departe.

P.S. Initial mi s-a parut ca discursul lui Mikhalkov, discursul anti-razboi, e secundar. Acum imi dau seama ca nu e deloc secundar ci e central, fundamental. Pentru ca razboiul, asa cum e purtat el in sanul omenirii, cu atrocitatile lui pentru toata lumea, e nu doar semnul unei maladii cumplite a omenirii ci si otrava cea mai rea, poate, in plan duhovnicesc. Daca omenirea e tot mai ravasita si cazuta duhovniceste, daca lucrarea Harului s-a estompat dupa marile razboaie ale secolului, atunci asta arata clar ca razboaiele pe care le purtam noi azi nu sunt pe placul lui Dumnezeu. Lui I-ar placea, cred, altfel de razboaie... Nu doar pentru ca ar fi frumoase, cat mai ales pentru ca sunt singurele lupte prin care putem trece de la chip la asemanarea cu El, de la moarte la Inviere.