În prealabil postat de bogdan81

Flavius,
Esti un om inteligent. De aceea realizezi foarte bine ca nevoia omului de Dumnezeu este sadita adanc in sufletul sau, ca omul nu isi poate da cu adevarat un sens al vietii daca il scoate din ecuatie pe Dumnezeu. Omul e insetat dupa iubire, dupa vesnicie, dupa nemurire.
El vrea sa fie vesnic, sa iubeasca vesnic, sa fie vesnic constient de sine insusi si de propria sa existenta. El vrea sa fie iubit, vrea sa fie pentru totdeauna cu cei pe care ii iubeste.
Un profund ganditor francez, pe numele sau Gustave Thibon, spunea ca omul nu stie ce vrea, dar stie sigur ca nu vrea ceea ce are.
Cu alte cuvinte, omul e insetat mereu dupa mai mult, vrea sa stie mai mult, sa fie mai bun, sa iubeasca si sa fie iubit mai mult. Mereu mai mult. Omul e insetat dupa nesfarsit, dupa infinit. Acest dor e sadit in adancul sau cel mai adanc. Pascal spune intr-un celebru aforism:
"Alina-te. Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit." Este un dor al omului dupa sens, dupa iubirea vesnica, dupa Dumnezeu. El este atat de puternic incat face parte din insasi natura omului. Si cred ca omul nu isi poate nega acest dor, aceasta sete dupa sens, fara a pierde ceva din umanitatea lui. Nu e oare concludent faptul ca atatea decenii de ateism comunist in care s-a interzis si predarea religiei, nu au reusit totusi sa nimiceasca din sufletul omului aceasta chemare profunda?
Stiu ca sunteti un om inteligent. Se simte asta dupa cum scrieti.
Stiu ca nu v-a ocolit nici pe dvs. aceasta intrebare profunda si nici nu are cum sa va ocoleasca.
Ceea ce conteaza, pentru mine, nu e atat daca un om este sau nu credincios.
Ci daca el cauta. Daca ii este foame si sete. Daca inseteaza dupa ceva mai presus de lume, caci aceasta e insasi umanitatea lui.
Unamuno, in setea lui dupa nemurire, a spus candva o fraza care ma bantuie fara incetare, fara odihna: "Poate ca Dumnezeu ne va judeca dupa nazuintele noastre si ne va harazi sa fim, in eternitatea eternitatii, nu cei care am fost, ci cei care am vrut sa fim."