,,Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem."(Apostolul Pavel)

,,Daca Biserica si-a putut dezvolta de timpuriu o gandire teologica sistematica, aceasta li se datoreaza in primul rand celor paisprezece epistole pe care le avem de la sfantul apostol Pavel si care, dupa cele patru evanghelii, alcatuiesc partea cea mai de seama a Noului Testament. E sigur ca Pavel nu a cultivat genul epistolar ca atare, cu intentia adica de a crea o opera literara asemenea multor scriitori ai antichitatii; el si-a alcatuit scrisorile in mod absolut circumstantial, sub presiunea unor situatii sau evenimente care cereau din parte-i o interventie urgenta in una sau alta din comunitatile crestine intemeiate de el. Asadar, nu e de mirare ca textele dictate de el, dupa moda vremii, tahigrafilor voluntari sau platiti, prezinta si unele formulari obscure, fraze neterminate, ganduri in suspensie, paranteze, digresiuni si reluari insuficent legate, desi greaca autorului e corecta, bogata si nuantata, situandu-se imediat dupa aceea a sfantului Luca. De aceea, epistolele pauline trebuie luate drept ceea ce sunt: parte din opera misionara a marelui apostol, consemnarea in cuvantul scris a ceea ce obisnuia sa propovaduiasca prin viu grai (desigur, cu unele completari sau accente impuse de actualitatea temei). Or, tocmai spontaneitatea si lipsa de poleiala a acestor scrieri alcatuiesc adevarata lor valoare, dupa un admirabil cuvant al lui Pascal: “Cand vezi stilul acesta natural, esti mirat si cucerit, caci te asteptai sa vezi un autor si afli un om”.

Cine este si cum ni se infatiseaza acest om?

Nascut in Tarsul Ciliciei in jurul anului 7, din parinti credinciosi evrei, mici meseriasi, si crescut in mediul culturii elenistice al Asiei Mici, Saul isi face studiile in Ierusalim ca elev al marelui Gamaliel din scoala rabinica fariseica. Tanar cu inzestrari exceptionale, el devine destul de repede ceea ce se cheama un rabin perfect, versat mai ales in dimensiunea juridica a Legii, si-si descopera vocatia unica: aceea de a-L sluji pe Dumnezeu la modul total si dezinteresat. Inainte de convertirea de pe drumul Damascului, cand devine Pavel (anul 32), el il slujeste persecutandu-i pe crestini ca adversari prezumati ai lui Iehova; dupa convertire I se daruie fara rezerve unicului Dumnezeu adevarat, Cel Ce i Se descoperise prin Iisus Hristos ca Tata din veac si in timp al Acestuia; si o va face vreme de trei decenii si jumatate, pana in anul (probabil) 67, cand va muri ca martir in capitala imperiului pe care, practic, il cucerise.

Personalitate complexa, inteligenta vie, cultura vasta, temperament dinamic, Pavel e un rau de energie in continua miscare. Un intelept crestin – Petre Tutea – afirma ca atunci cand spui Pavel spui Mediterana. Intr-adevar, amprenta crestina a culturii europene (si, prin ea, a celor doua Americi) e opera lui, a celui ce a semanat tarmurile Mediteranei cu aproape treizeci de comunitati ale numelui lui Hristos. Pururea inspirat si veghetor, Pavel e in acelasi timp mistic si om de actiune, teolog si misionar, intemeietor si organizator, pastor si catehet, polemist redutabil si orator inflacarat, dialectician si liric.

Mai presus de toate insa el este parinte. Asupra copiilor sai duhovnicesti el are sentimentul posesiei: ei ii apartin si trebuie sa-l asculte ca pe unul care i-a nascut, ii creste, ii apara si-i maturizeaza spre a-i preda desavarsiti Parintelui Ceresc, prin Iisus Hristos. In aceasta dimensiune paterna se consuma gama starilor sufletesti din epistolele sale: el e mandru si smerit, indraznet si timid, sociabil si insingurat, afectuos si ironic, curtenitor si protestatar, duios si violent, generos si sever, precaut si debordant, tonurile sale desfasurandu-se de la implorarea lacrimogena pana la imprecatia strivitoare. Totul insa, absolut totul, i se subordoneaza sentimentului suprem: iubirea sa pentru Domnul sau Iisus Hristos. Istoria bimilenara a crestinismului nu a mai cunoscut un om cu devotiunea lui Pavel."(IPS Bartolomeu Anania)

,,Abilităţile hermeneutice ale lui Pavel prezintă o libertate creativă care permite evangheliei să devină vorbire vie în limitele exigenţei vieţii zilnice a bisericilor. „Esenţa” este pentru Pavel nu doar un mesaj fix şi îngheţat care trebuie fie să fie ajustat la situaţiile mai mult sau mai puţin adaptabile.Pentru Pavel tradiţia este totdeauna tradiţia interpretată care se îndeplineşte în libertatea Duhului.

El era capabil să aducă evanghelia în discuţie în fiecare nouă situaţie fără a compromite nici integritatea ei nici specificul situaţiei în care era prezentată. Interacţiunea este discutată în reflecţia lui Pavel asupra adevărului evangheliei şi a eficacităţii ei concrete. Puterea (dynamis) evangheliei este pentru Pavel validarea adevărului ei. Dar reversul este adevărat de asemenea: pentru că evanghelia este adevărată, ea se manifestă ca putere, adică este eficace. Puterea efectivă şi adevărul evangheliei sunt astfel ţinute într-o tensiune dialectică: ele sunt inseparabile, din cauză că pentru Pavel evanghelia conţine atât un adevăr coerent cât şi o putere inerentă.

Corelaţia dintre adevărul şi puterea evangheliei indică uimitoarea interacţiune între conţinutul evangheliei şi interpretarea ei. „Esenţa” şi particularitatea nu se leagă în termenii unui grup de legi şi interpretarea lor cazuistică, sau în termeni de afirmaţii doctrinare la care trebuie să li se găsească aplicaţii. Mai degrabă ele sunt legate ca modul în care Domnul crucificat şi înviat în semnificaţia pentru triumful final al lui Dumnezeu este prezent în specificul istoric al vieţii bisericii.Interacţiunea hermeneutică dintre centrul coerent al evangheliei şi elementele neesenţiale – adică modul în care evanghelia lui Cristos răstignit şi înviat în contextul ei apocaliptic primeşte relevanţă în fiecare particularitate şi varietate a condiţiei umane – constituie contribuţia proprie a lui Pavel la teologie.

Modul lui de a face teologie şi flexibilitatea limbajului său în interpretare sunt dovezile geniului său, un geniu pe care scrisorile îl documentează pe deplin. Abilitatea lui de a se concentra pe esenţa constituită de „Cristos răstignit şi înviat” în mijlocul varietăţii expresiilor teologice ale bisericilor timpurii, împreună cu abilitatea sa de a permite ca atenţia să se deplaseze şi să interacţioneze cu orice varietate posibilă şi particularitate a vieţii umane este o trăsătură pe care nici un alt apostol sau teolog nu a realizat-o."(din pacate,cu privire la acest fragment ultim de analiza,pe care-l aveam salvat pe undeva,nu mai stiu autorul).

In loc de incheiere la o postare atipica

Parafrazare:In februarie 1987, cu câteva săptămâni înaintea morţii sale, Jacob Taubes(filosof,istoric al religiilor,rabin) a ţinut, în faţa unui mic grup de ascultători, patru prelegeri despre Pavel, pe care le-a conceput drept testamentul său spiritual. Ca un outsider radical, Taubes păşeşte pe terenul cercetării paulinice, propunând o contra-lectură a Epistolei către Romani, prin care pune temele tradiţionale în contexte cu totul noi, spre a scoate la lumină trăsăturile iudaice eradicate la Pavel cel creştin. Taubes îşi înţelege confruntarea cu Pavel cel iudaic, nu ca pe un act de reconstrucţie ştiinţific istorică, ci îl interesează mai degrabă ca, în acest punct crucial dintre iudaism şi creştinismul primitiv, să deschidă perspective asupra unor viziuni care au fost îngropate şi reprimate total în evoluţia istorică.

Ei bine pana si Taubes,analizand personalitatea complexa a Apostolului a ajuns,printre altele la urmatoarea concluzie: ,,Cunoasteti numele evreiesc Schoeps. Ce inseamna Schoeps? Un adept al lui Sabetai Zvi, care face parte din aceasta secta, „a shepsel“, asa sunt numiti acestia in comunitatea evreiasca. Existau, deci, evrei in Nikolsburg care, la apelul pentru Tora, cand li se deschidea camasa, dadeau la iveala pe piept o cruce mare. O perioada de tranzitie foarte interesanta. Grupul ca atare a incetat sa mai existe cam in perioada Revolutiei Franceze. Mai exista si astazi – poate e mult spus astazi, dar in urma cu vreo treizeci de ani mai existau oameni care isi aminteau de bunicii lor, care facusera parte din acest grup, mai ales in Praga.

Va povestesc toate acestea ca sa va aduc in fata ochilor imaginea vie a logicii acestui tip de credinta. Ea n-are nimic de-a face cu credinta greaca, adeptii ei habar n-aveau de limba greaca, erau evrei din ghetou, sefarzi si askenazi, la care nu se punea in niciun fel problema limbii sau a filosofiei grecesti. Ci numai din logica interna a evenimentelor se cerea aici o credinta, care este paradoxala si impotriva oricaror evidente.

Pavel vine si spune: Iata-l pe Mesia. Oamenii trebuie sa stie deja ca el a murit pe cruce. Caci s-a vorbit despre asta. E-o moarte de ocara. Fiul lui David atarna aici pe cruce! Dar ganditi-va acum din centru, evreieste: exclus din comunitate, el atarna aici, blestemat, si trebuie sa fie coborat seara de pe cruce, pentru ca pamantul sa nu devina impur.Aceasta rastoarna total si monstruos valorile gandirii romane si evreiesti. Sigur ca asta n-a prins, imediat, la toti, dar se pare ca a aprins, totusi, o scanteie. Credinta in acest fiu hulit al lui David devine un echivalent pentru toate – ca sa vorbim paulinic: – faptele. Aceasta concentrare mesianica asupra paradoxalului are de-a face cu logica interna a mesianicului. Ceea ce i se cere aici sufletului uman are un pret atat de inalt, incat toate faptele nu sunt nimic in comparatie cu acesta ."(preluare partiala articol din ziarul Cultura-Fundatia Culturala Romana)

,,Să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului."(Apostolul Pavel)