[simpllu]

"Azeam glasurile şi râsetele copilaşilor mei din curte...mă gândeam cu disperare că cele trei luni pe care le mai aveam de trăit vor trece extrem de repede, şi ei or să rămână, brusc şi fără explicaţii, fără mămică, şi or să alerge prin curte şi or să întrebe zilnic de mămica lor, şi soţul n-o să poată să-i facă să înţeleagă...să înţeleagă ce? Ce puteam aştepta de la o fetiţă de 5 ani, sau de la un băieţel cu sindrom Down, cum puteam aştepta să înţeleagă că Dumnezeu, în marea lui milostivire faţă de mine, mi-a dat această boală ca pe o ultimă speranţă sau şansă?

Ei aveau atâta nevoie de mămica lor: să o pipăie, să o muşte, să o gâdile, să o îmbrăţişeze, să o simtă palpabil şi concret lângă ei.
Apa fierbinte îmi curge pe trup, şi parcă n-are nici un efect asupra inimii mele.

Sânt atât de tristă şi de îngheţată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Si e tot mai fierbinte...şi mai firbinte...până când, deodată, realizez grozăvia întregii situaţii, realizez şi văd iadul inimii mele, care tot mă îngheţa şi care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existenţial şi copleşitor...

Şi atunci pentru primă dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea îngheţată...Eram goală în faţa Lui, atât la trup cât şi la suflet..."Iartă-mă, Doamne!", urlam eu, căzând în genunchi, iar apa care devenea tot mai fierbinte îmi ardea de acum spatele cocoşat de atâtea păcate, îl ardea cu o forţă năvalnică. Dar eu fierbinţeala apei nu o mai simţeam deja, nu mai simţeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristeţea se pietrificase...şi urlam, şi mă apucase urletul către Dumnezeu şi către Măicuţa lui într-un moment absolut deloc demn, într-un moment şi într-un spaţiu aproape de neconceput: într-o cabină de duş, în care aveam să realizez că degeaba, absolut degeaba aş fi trăit lângă copilaşii mei dacă n-aş fi trăit în primul rând pentru şi în Dumnezeu."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 191-192)