[Ioan_Cezar]

Doamne ajută, Florin-Ionuţ!
Aş vrea să te întreb care ar fi mesajul pe care doreşti să îl dezbatem pe topicul acesta. Iartă-mă te rog, dar nu îmi e foarte clar.
Urmăreşti vreo finalitate anume?
Ne atragi atenţia asupra vreunui aspect folositor despre care presupui din capul locului că ne scapă?

Găsesc deocamdată trei tâlcuri în postările tale:
a) credinţa că suntem iertaţi, că ni se "şterg" păcatele dacă facem rugăciune umilită, din inimă, duce la iertarea păcatelor;
b) pocăinţa (îndreptarea vieţii) şterge păcatele nespovedite (măcar pe cele considerate "uşoare");
c) practica spovedaniei ar trebui restrânsă doar pentru un anumit gen de păcate, anume foarte grave.
Înţeleg bine? Acestea ai vrut să transmiţi?

Şi ce se întâmplă dacă nu mergem la spovedit cu păcatele deja iertate? Pierdem ceva?
Invers, ce câştigăm dacă mergem la spovedit cu păcatele deja iertate (fără intermedierea părintelui duhovnic, aşadar)?
Şi care mai e noima spovedaniei dacă păcatele sunt deja iertate prin căinţă, fapte bune/pocăinţă? Ce rol mai are în acest caz duhovnicul?

Te întreb cu gând curat şi aştept cu interes răspunsul tău.
Toate cele bune, Florin-Ionuţ,
Doamne ajută!

P.S. Mă întreb dacă nu apare pe undeva pericolul subiectivismului, al interpretării ce duce la solilocviu... O alunecare în păreri de sine, bune ori rele etc. Cât despre multele păcate insuficient conştientizate ori de-a dreptul negate, precum şi despre obiceiul minţii de a practica autoînşelarea ... nu mai zic, ca să nu par prea neîncrezător ori sumbru/deznădăjduit...:)