[sophia]

În prealabil postat de forever...

Dragi forumişti,

ce faceţi voi când vi se pare că aveţi de dus o cruce prea grea? Când vă prinde oboseala şi deznădejdea, ba chiar vin asupra voastră gânduri rele şi tulburătoare, de judecată... (la adresa celor pe care îi consideraţi vinovaţi de situaţia care vă supără)?

Ştiu că:

cine încearcă să-şi scurteze crucea şi-o îngreunează;
Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce;
a renunţa la voia ta poate fi de mult folos...

Şi totuşi mi se întâmplă să deznădăjduiesc şi să fiu supărată, chiar cu efecte nocive asupra sănătăţii, când împrejurările mă obligă să fac ceva prea mult, prea greu, uneori neplăcut...
Când sunt prea obosită şi pentru rugăciune, iar mulţumirea/ recunoştinţa către Dumnezeu pentru toate cele primite este mai mult formală, din minte decât din suflet... Când bucuria apune şi se instalează tristeţea...

Menţionez că nu sunt într-o situaţie disperată, slavă Domnului, am doar perioade repetitive de eforturi care îmi pricinuiesc astfel de gânduri şi simţăminte.

Cum putem vedea mai bine purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră?

Citeam o dată că partea proastă a unui lucru rău care se întâmplă este că nu îi vedem folosul imediat. Şi aceasta se verifică, dacă mă uit în urmă. Dar când suntem în mijlocul greutăţilor... Domnul să ne ajute să nu ne pierdem!

Multi se confrunta cu astfel de situatii sau chiar mai rau.
Nu sunt de acord ca suferintele sunt rezultatul (numai al) greselilor noastre.
Eu le consider ca fiind incercari de la Dumnezeu, sau in fine, trebuie sa fie.
Ma intreb de multe ori de ce trebuie sa existe.
Si ma intreb de ce unii nu au, sau au mai putine si altii au multe.
Numai Dumnezeu stie.
Unii spun (si in carti) ca Dumnezeu le da incercari mai mult la cei pe care ii iubeste, cu care are un scop, altii ca dimpotriva.

Citesc acum patericul athonit si sunt socata cata suferinta isi poate aduce omul insusi. Ce fac/faceau unii calugari acolo este mai mult decat extrem.
Isi faceau nevointe. N-am inteles insa scopul. Unde scrie in credinta ca nu trebuie sa mananci, sa bei apa, sa nu dormi toata viata, sa stai spanzurat nu stiu cum, sa nu te speli niciodata, sa nu te tratezi cand esti bolnav.

Sunt oaeni care isi fac singuri suferinte in diverse moduri. Altii nu si le fac ei. Mai ales copiii (mici).

Dar am gasit acolo si lucruri foarte frumoase si cu asta revin la subiect.

In situatii din cele descrise in mesajul intial al topicului lipseste ceva, in mod vadit: dragostea aproapelui.
In stari de depresie, astenie, necazuri, trebuie in primul rand sa nu fim singuri.
Trebuie sa ne vedem unii pe altii si sa ne ajutam. Sa nu fim egoisti, individualisti, sa impartim cu altii.

Singuratatea si lipsa de iubire sunt cele mai rele lucruri si ne fac cel mai rau.
Insasi asteniile de toate felurile provin de la faptul ca ne zbatem prea mult singuri, ca nu ne respectam unii pe altii, putintele si neputintele noastre.

Ce remedii ar fi:

1. Sa nu fim singuri (partener, prieteni, parinti etc.)
Nu trebuie sa facem totul noi, singuri.
2. Rugaciune
3. Liniste, odihna
4. Miscare in aer liber
5. Un animal de companie, mai ales caine (ofera iubire, liniste, te obliga sa iesi afara sate plimbi)
6. Sa ne cunoastem limitele si sa mai spunem si "Nu" cand ne sunt depasite si ni se cere prea mult
7. Muzica placuta, carti placute, dans placut