În prealabil postat de lore86

Uneori stau si am minunez: cum te poti gandi la monahism cand ai copii mici in intretinere? Copii pe care Domnul ti i-a incredintat sa ii cresti, sa ii educi sa te ocupi de ei.
SA nu imi spuna cineva ca e vb de vocatie.Mai degraba de lasitate. Omul care isi paraseste familia, ptr a f un bun monah acela esueaza si in viata de familie, dar si in monahism.

Acum sunt si exceptii, nu zic.
Stau sa ma gandesc din postura copilului: de ce sa creasca ca un orfan, doar ptr ca aasa a vrut unul din parinti? De ce sa fie obligat sa fie lipsit voluntar de dragostea, afectiunea tatalui/mamei? Unde e dragostea in cazul asta? cum poti fi un calugar bun daca ti-ai cladit "calugaria" pe lacrimile unui copil care creste fara tata/mama?

Unul din cei mai dragi calugari mie, care au procedat extrem de nobil a fost Sfantul Ioan Gura de Aur. Vrand sa plece la manastire, mama sa, Antuza il roaga cu lacrimi:"Fiule, sa nu ma lasi vaduva a doua oara!" Si aici se releva nobletea sufletasca a sfantului: ramane acasa , alturi de mama sa, traind ca un calugar pana cand aceasta trece la Domnul. Mi s-a parut coplestitoare dragostea si gingasia sfantului fata de mama sa.

E un lucru total diferit cand un copil/tanar pleca la manastire lasand in urma parinti capabili sa se descurce singuri compartiv cu un parinte care lasa in urma copii mici, neputinciosi.

Sa nu mi-o ia nimeni in nume de rau...eu am mai multi copii, cea mai mare avand 6 anisori. E asa trista cand trebuie sa stea doar cu unul din parinti, celalat lipsind cu diferite treburi.Iar cand ajunge tatal sau acasa, el e cel care lipseste destul de mult, alearga la usa imediat de cum aude usa si ii sare in brate, aproape ca il doboara. Il pupa, il imbratiseaza si nu mai vrea sa se desparta de el, ii devine ca o umbra dorind mereu sa se joca cu ea, sa o dragaleasca.
Le-am scris pe cele de mai sus gandindu-ma la cat ar suferi copilul meu daca lui taica-su i s-ar nazari sa se calugareasca.

Uneori si excesul de ravna duhovnicesca e de la vrajmasul...