...In dimineata zilei următoare, părintele A. a venit la mine si mi-a propus să merg să-1 întâlnesc pe părintele Paisie. Mi s-a părut o idee bună. Mi-a dat detalii despre drum si am pornit.
Am ajuns lângă chilia bătrânului si am tras de sârma clopotelului de la intrare.
Peste câteva clipe, cineva a strigat de la fereastră:
- Ei, copile, ce doresti?
Am lăsat sârma din mână.
- Părinte, nu-mi deschizi? am întrebat.
Atunci a dat drumul la chei pe sârmă.
- Incuie la loc, mi-a strigat.
Am intrat în curte, am încuiat în urma mea si am urcat spre casă. Când am ajuns în fata casei, sub balcon, bătrânul mi-a cerut să-i dau o jachetă care căzuse pe jos.
Am apucat jacheta si am ridicat capul, întinzând mâna ca să i-o dau. Bătrânul s-a aplecat peste balcon să o apuce. Ochii nostri s-au întâlnit pentru prima dată. Ce privire era aceea!... Ochii lui mari, negri asemenea cărbunelui slefuit, străluceau ca niste scântei. Ce putere era aceea?! Era ceva sfânt în acea privire. Ceva care covârsea firea omenească, atât cât o cunoscusem eu până atunci!
Fulgerător mi-am plecat capul. N-am rezistat acelei măretii duhovnicesti pe care am întâlnit-o înaintea mea. Eram prea mic... Mă umplusem de teamă sfântă. Inaintea de a apuca să fac înconjurul casei, cale de aproape 30 de metri, mă simteam de parcă mi se descoperise o taină adâncă despre potentele firii omenesti.
Când ne-am reîntâlnit după câteva minute, am văzut în fata mea un bătrânel minunat. Ochii erau normali, nu se mai vădea nimic din măretia duhovnicească de mai înainte. Era un om obisnuit. Am sezut într-un coltisor si ne-am luat cu vorba.
- Părinte, eu nu sărut mâna preotilor, căci nu cred.
- De vreme ce nu crezi... bine faci, a răspuns el.
Am discutat vrute si nevrute. Era atât de bun, de blând... în câteva minute ne apropiasem mult sufleteste. Am simtit o mare bucurie, apropiere si încredere. Desigur, la aceasta au contribuit virtutile si discernământul bătrânului.
La un moment dat, râzând bucuros, bătrânul mi-a cerut voie să mă ajute duhovniceste.
- Să păsesc înlăuntrul tău? a întrebat.
- Da, părinte, am răspuns plin de încredere.
- Până si picioarele îmi miros urât, a spus el, insinuând prin aceasta că ar avea neajunsuri duhovnicesti.
Am zâmbit! Omul acesta era curat precum cristalul, si bun precum Hristos.
- Nu contează, părinte, eu vreau, am răspuns.
Atunci a pătruns în sufletul meu. Am simtit ceva delicat, grijuliu si gingas, ceva tămăduitor, luminos, ceva puternic pogorându-se asupra mea. Am simtit ca o transfuzie de lumină în suflet. O lumină lină...
Mi-a adus o pace bucuroasă, adâncă. O asemenea pace, ca si când m-as fi întors la mine acasă după un îndelungat si crâncen exil. O pace egală cu o nastere din nou; eram ca si când m-as fi aflat în bratele lui Dumnezeu. Am avut asadar revelatia aceasta: că există asa ceva în lume! Că-i este cu putintă omului să devină astfel! Câtă uimire, câtă nedumerire, câtă bucurie...
Bătrânul se bucura împreună cu mine. Mă mângâia. L-am îmbrătisat fericit. M-am rusinat apoi de acest gest. Eram descumpănit. Ce fusese mai mare, nerusinarea sau dorul meu arzător? Insă bătrânul mi-o îngăduise. Mă mângâia pe păr, în vreme ce acel ceva care ne unea devenea tot mai luminos, tot mai intens. Iesisem din sine-mi. Mă „îmbătasem“. Dar comportamentul meu era cuviincios, linistit, cumpătat.
Aceasta era prima oară când experimentam „betia cea cumpătată“.
Am pornit spre mănăstire complet schimbat sufleteste, mental, emotional. M-am întors alt om. Monahii pe care i-am întâlnit mă întrebau zâmbind cu substrat:
- De la părintele Paisie vii?
Erau evidente darurile bătrânului care se revărsaseră asupra mea. Le vedeau si ei. De altfel, îmi simteam sinele cufundat într-un fel de lumină mentală.
- Da, răspundeam cu bucurie ca un... novice printre veterani.
Da, cu adevărat se petrecuse si cu mine acel lucru minunat, tainic, dumnezeiesc.
Apoi m-am întors în oras. Acolo am continuat să trăiesc la fel ca înainte. Totusi mă problematizasem, si chiar am cumpărat o carte foarte bună - „Staretul Siluan“ - pe care mi-o recomandase părintele A. ...
...CRUCEA IZVORĂSTE MIREASMĂ
Intr-o după-amiază de vară a venit la mine acasă prietenul cu care fusesem prima dată în Sfântul Munte. El păstrase fată de toate o distantă mai mare decât mine, dar era impresionat si chiar influentat pozitiv de monahismul ortodox.
In acea după-amiază era frământat si cufundat în gânduri. Se confrunta cu o dilemă arzătoare. Am stat de vorbă si mi-a propus o colaborare. îmi solicita participarea si sfatul. Existau două moduri de a actiona. Printr-unul am fi câstigat destui bani, dar ne-am fi vătămat sufleteste atât pe noi însine, cât si pe altii. Prin celălalt mod n-am fi câstigat bani, dar nici n-am fi produs vreo vătămare cuiva. Ne aflam într-adevăr la intersectia dintre rău si virtute, si ne întrebam ce cale să alegem.
La un moment dat, pe când discutam, m-am gândit la părintele Paisie si i-am cerut în minte ajutorul.
- Măi, nu citim si noi vreo rugăciune înainte să hotărâm? îi propun prietenului.
M-a privit nedumerit, cu uimire! Pentru o clipă m-am gândit: „O să mă ia peste picior acum“. Uluit, l-am auzit însă zicând: „în regulă, citim“.
La Sfântul Munte se citesc în fiecare după-amiază rugăciunile unei anumite slujbe, cunoscută sub numele de „Pavecernită“. S-a întâmplat să o am într-o brosură. Nu o mai citisem niciodată. întrucât nu exista nici o icoană a vreunui sfânt la mine în casă, am scos de la piept o cruce de lemn, sculptată. O făcuse cu mâinile sale si mi-o dăruise părintele Paisie. Am atârnat-o pe perete si am început să citim, cu multe poticneli si greseli, rugăciunea.
După un sfert de oră terminaserăm. M-am închinat si m-am aplecat să sărut crucea.
O minunată mireasmă mi-a învăluit atunci nările. O aromă foarte plăcută, puternică si totodată delicată izvora din cruce. Plin de bucurie, i-am zis prietenului meu: „închină-te si tu“. Se aplecă să se închine, apoi încremeni uimit, se închină din nou si începu să inspire cu putere. Se întoarse spre mine plin de mirare: „Măi, frate, ... miroase!“, îmi zise. A luat apoi crucea în mâini si a început să o miroasă încontinuu.
Ei bine, din acea clipă am tăbărât amândoi pe cruce. O sărutam si o miroseam o dată unul, o dată celălalt. Mireasma umpluse toată camera. Ne priveam uluiti si bucurosi.
Această mireasmă cerească producea o influentă ciudată asupra noastră. Ne provoca o transformare sufletească si mentală. Sufletele noastre deveniseră usoare si bucuroase. O euforie spirituală ne cuprinsese. O „betie cumpătată“ - cum spun vechii asceti crestini.
Am luat amândoi hotărârea pe dată, fără să mai fie nevoie de vreo discutie. Cunosteam acum cu claritate drumul corect. Nu ne mai interesau banii pe care i-am fi pierdut. Eram bucurosi că urma să facem ceea ce este corect, chiar dacă această decizie avea să ne afecteze financiar.
Ne-am ridicat îndată, împreună, am mers si am pus în ordine chestiunea respectivă, dând o solutie definitivă problemei. Eram bucurosi pentru această alegere a noastră.
Mai târziu am realizat că imensul ajutor pe care ni-1 dăduse în această situatie scurta invocare pe care i-o adresasem părintelui Paisie nu a fost atât faptul că ne-a scăpat de tot felul de încurcături urâte, cât acela că ne-a dat sigurantă duhovnicească si încredere că Dumnezeu lucrează în viata noastră de fiecare zi.
Aveam astfel o dovadă practică despre interesul, participarea si puterea sfintilor de a-i ajuta pe oameni în problemele lor zilnice.
De atunci vizitele mele la Sfântul Munte au dobândit un caracter regulat. Câteodată stăteam chiar si câte o lună-două. îmi plăcea modul de viată de acolo: simplu, linistit, profund si contemplativ. ...