[Mosh-Neagu]

Saptamana trecuta am revazut cateva locuri dragi, iar Sihastria este de departe cel mai plin de duh din cate locuri am vizitat eu. Pentru unii probabil ca aceasta stare o gasesc la Manastirea Prislop, sau in alta parte. Fiecare cum simte...
Cimitirul "pluteste" in acea stare care te copleseste pur si simplu. Sunt acolo cateva morminte de unde eu am simtit izvorand atat de multa dragoste incat nu mi-am mai putut stapani lacrimile. Si nu erau lacrimi de durere sau tristete subiectiva, ci un "ceva" nelamurit dar dulce si curat, ce se revarsa in inima, si parca ma simteam mangaiat pe cerstet chiar de Parintele Paisie Olaru. Aproximativ aceelasi sentiment l-am avut si la mormantul Parintelui Ioanichie Balan. La mormantul Parintelui Cleopa nu-mi prea gaseam locul, in momentele in care eram acolo. Chiar daca am incercat sa raman singur, aproape mereu se perindau grupuri care aveau ca tinta in special acel mormant... Am cautat cu privirea crucea Parintelui Gherasim, fratele Parintelui Cleopa, a carui credinta m-a impresionat mult. Nu stiam unde sa mai caut si nici ochelarii nu-i aveam la mine. Am intrebat calugarul care ingrijeste de cimitir, iar el mi-a aratat cele doua cruci alaturate, din preajma Mantuitorului (troita), unde odihneau cei doi frati ai Parintelui. Pentru cateva secunde m-am oprit la prima cruce, apoi inexplicabil am fost atras de cealalta, ca si cum cineva mi-ar fi spus ca cel pe care il caut se afla alaturi. De altfel, ca si la celelalte morminte de care pomeneam mai devreme, aveam o stare de liniste desavarsita si o anume caldura pe care nu o pot exprima in cuvinte. Am ramas si acolo un timp, dupa care am incercat sa deslusesc scrisul de pe placuta. Si intradevar, mult mai lizibil am inteles ca nu degeaba simtisem atractia catre acea cruce, fiindca era chiar crucea Parintelui Gherasim, pe care eu o cautam... Intr-un tarziu, am multumit lui Dumnezeu pentru momentele unice pe care mi-a ingaduit sa le traiesc acolo si m-am retras. Seara, pe la 21.15 s-a intrerupt curentul electric, iar la si 20 a venit Parintele Ciprian. N-am indraznit sa ies si sa vorbim. Oricum, a fost intampinat de cativa pelerini apropiati cu care se pare ca se cunostea foarte bine. Eu eram in masina, la doi metri de grup, dar fiind intuneric bezna, n-am fost obsertvat, desi cineva avea o lanterna in mana. Dupa vreo 10 minute, Parintele s-a retras, apoi a venit si lumina. Ma intrebam daca nu cumva intreruperea fusese ceruta chiar de Parintele, pentru a trece mai usor spre chilie.
Dimineata am intrat in al doilea grup.
Nu vreau sa influentez pe nimeni cu parerea mea, care poate fi subiectiva. Personal, am regasit un "alt om". L-am cunoscut cu ani in urma pe Parintele Ciprian, pe cand inca nu fusese chemat la Bucuresti. Nu vreau sa aduc nimanui sminteala; oricum sfaturile pe care le da, sunt profund ortodoxe, dar aceste sfaturi le gasim la orice duhovnic care traieste in credinta. Acel "ceva" pe care l-am vazut la primele vizite, eu nu l-am mai regasit. Poate intelegeti ca alerg dupa "senzational"; nu, nici vorba. De altfel am si "rezolvat" problema pentru care eram acolo, dar desi ne-a rugat sa mai revenim, nu cred ca imi voi mai face programul dupa al lui, asa ca pana acum. Il descopar foarte obosit si chiar neputincios intr-o oarecare masura, iar daca tin cont de sfaturile pe care mi le-a dat, cred ca este indeajuns. Din punctul meu de vedere, am gasit mult mai de folos discutia cu Parintele Gherasim (ucenicul Parintelui Paisie, si cel care l-a ingrijit in ultimii ani pe cand Parintele era foarte bolnav) sau cu Parintele Ioasaf cu care am legat o stransa prietenie, decat cele doua minute de sedere in chilie... Oricum, cu toata dragostea nadajduiesc sa revin la Sihastria, fiindca este acel loc pe care eu nu-l gasesc niciunde in tara.