[cristiboss56]

Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastră.
Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape”, i-am spus. „Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?” Sărmanul a fost mişcat de aceasta. Îndată i-a plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat fața.
Altădată, au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani şi trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, monahii, spunem: „Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate”, tot astfel şi aceia spuneau, dar exact opusul: „Nu există altă viaţă”. De aceea, atunci când erau tineri şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte „cârpe”, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Tatăl unuia dintre ei a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a luat-o. „Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti”, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în sfinţi”. Atunci i-am spus: „Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele harului lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare!”.
Cuviosul Paisie Aghioritul