Wow, te mai interesează și altceva decât combasterea credinței în Dumnezeu (sau e la derută?). Oricum, iată un răspuns.
Ideea că dacii s-au romanizat nu este lipsită de logică. Vorbești așa fiindcă nu ai studiat mai aprofundat problema, nu cunoști care a fost adevărata situație în Dacia romană.
Provincia Dacia a fost provincia supusă celei mai intense romanizări dintre toate provinciile. Romanii au fost deciși să elimine pericolul reprezentat de poporul dac prin diverse căi. Una din căi a fost reducerea drastică a elementului dacic în teritoriul provinciei prin trimiterea unui mare număr de daci ca soldați în alte provincii și nu este exclus chiar prin exterminare sau alungare. Altă cale a fost colonizarea masivă cu popualție din alte provincii.
Dar cea mai importantă măsură a fost abandonarea în totalitate a fostelor așezări dacice și fondarea de orașe și sate în totalitate pe vetre noi. Este o diferență semnificativă între Dacia și celelalte provincii. În oricare altă provincie orașele si satele romane sunt, în marea majoritate, continuatoarele așezărilor autohtone (ale celților, iberilor etc). În Dacia nu există absolut nici o localitate care să-și continue existența pe vechea vatră dacică. Această măsură deosebit de importantă a fost luată deliberat de către romani în scopul romanizării rapide a provinciei. Așezați în noile așezări alături de coloniști, dacii au adoptat imediat modelul de viață roman, îmbrăcămintea, tehnica producerii obiectelor casnice, a uneltelor agricole, arhitectura etc. Pentru perioada 106 (anul cuceririi de către romani) și ~150 nu există în cuprinsul provinciei Dacia absolut nici o dovadă arheologică despre perpetuarea populației dacice. Ceramica, arhitectura, celelalte descoperiri, totul e de factură romană. Asta înseamnă fie că dacii au adoptat spontan toate elementele culturii romane, fie că au fost exterminați și/sau alungați. După 150, când relațile între dacii din teritoriile libere din jurul provinciei și romani se îmbunătățesc (prin relațiile de schimb economic etc), apare în așezările daciei romane ceramica de factură dacică (întotdeauna împreună cu forme de ceramică romană) într-un număr de (~150) de așezări rurale. Teoria clasică e că acești daci sunt cei din cuprinsul provinciei, dar unii din cei care s-au ocupat în mod special de această problemă presupun că e vorba de daci liberi, carpi în primul rând, stabiliți după această dată în provincie cu acordul conducerii romane.
Ca să nu se creeze confuzie precizez că deși romanii au mutat vatra așezărilor, au păstrat de obicei denumirea lor dacică, noua așezare fiind situată la o distanță de câteva zeci de km de cea veche. De pildă Apulumul roman e situat pe valea Muresului, la 20-30 km de Apulonul dacic situat în munții Trascăului.
Un alt factor foarte important care a grăbit romanizarea a fost interzicerea de către romani a păstrării conducerii aristocratice a autohtonilor. Și în această privință Dacia e deosebită de toate celelate provincii. În celelalte provincii populația autohtonă și-a continuat fără schimbări radicale modul de viață de dinainte, păstrânduși aristocrația, conducerea de către lideri autohtoni precum și tradițiile religioase și culturale. Romanii ofereau populațiilor cucerite posibilitatea de a se autoguverna singuri în cadrul imperiului roman. Orașele conduse de către aristocrația autohtonă se numeau
civitates peregrinae. Astfel de orașe existau în toate provinciile, cu excepția Daciei. Pe teritoriul României au existat
civitates peregrinae doar în Dobrogea, e vorba de orașele grecești care nu erau conduse însă de daci ci de greci.
Faptul că dacilor li s-a interzis să se conducă singuri, să-și păstreze aristocrația și tradițțile a fost, împreună cu abandonarea vechilor așezări, factorul decisiv în romanizarea lor rapidă. De altfel, dacă în celelalte provincii populația autohtonă este atestată epigrafic prin inscripțiile romane în care apar nume de autohtoni, inscripțiile din Dacia conțin doar în proporție de 2% nume traco-dacice, fiind înă probabil vorba de coloniști veniți din Tracia, nu de daci.
Dacii liberi, mai precis carpii (dacii de pe teritoriul Moldovei) sunt menționați documentar în sursele romane ultima dată în 381. Cea mai mare parte dintre carpi au fost așezați pe teritoriul roman, la sud de Dunăre în a doua jumătate a secolului 3. Din punct de vedere arheologic, cultura materială carpică este atestată bogat în Moldova până în al treilea sfert al secolului 3, când dominantă devine cultura materială gotică, goții constituind pentru aproape un secol populația majoritară în Moldova și Muntenia, precum și în estul Transilvaniei. De fapt nu era vorba doar de goți ci de un amestec de goți, sarmați și daci, parte a confederației conduse de o aristocrație gotică care își întindea stăpânirea pe cuprinsul Ucrainei de azi și în o bună parte a teritoriului României. Goții vor trece și ei la sud de Dunăre în 376.
Dacii liberi sunt atestați arheologic și în Sălaj, Crișana și alte zone până spre secolul 5, având bune relații cu romanii și adoptând elementele de cultură materială romană.
După părăsirea Daciei de către administrația romană e de presupus că un număr mic de populație latinofonă a continuat să viețuiască. Unele orașe și-au continuat viața încă un secol în manieră improvizată (locuințe primitive pe ruinele fostelor clădiri romane), cele mai multe au fost abandonate. Urmele materiale ale populației de cultură romană sunt foarte puține în Transilvania. În secolul5+7 apare în Muntenia și Oltenia o cultură materială, Ipotești-Cândești, atribuită de arheologii români populației daco-romane iar de cei maghiari, ucraineni, bulgari migratorilor slavi. Cert e că această cultură are elemente clare (mai ales în ceramică) de tradiție dacică și romană. Această cultură (expresia unei populații care potrivit arheologului care a studiat-o în mod special nu putea depăși 50.000 pentru toată Valahia, deci foarte redusă numeric) este cea mai semnificativă din perioada migrațiilor pentru teritoriul României, în Transilvania fiind mult mai puține descoperiri ale autohtonilor, dominante fiind aici în secolele 5-7 descoperirile gepide. În Moldova sunt descoperiri ale unei culturi înrudite cu cea din Valahia, atestând elementul autohton.
Până spre secolul 13 așezările ale căror vestigii arheologice pot fi puse pe seama populației românești sunt puține, în Transilvania dominând în sec. 10-12 descoperirile maghiare și ale altor populații străine (bulgari, pecenegi etc) iar în Moldova și țara Românească descoperirile aparținând culturilor acelorași popoare străine (inclusiv cumanii) precum și cele ale autohtonilor.
În concluzie, pe baza arheologiei și izvoarelor literare nu se poate spune cu claritate cine sunt strămoșii românilor. Cert e că e vorba atât de populația dacică romanizată cât și de populație romanizată din provinciile de la sud de Dunăre, dar proproția între cele două elemente nu se poate preciza. La aceasta se adaugă elementul populațiilor migratoare absorbite treptat de către autohtoni și care pot avea o contribuție chiar mai ridicată la constituirea fondului genetic al românilor.