[viorels]

Despre dihotomie
Printre primele lucruri pe care ni le insusim in copilarie este deprinderea de a cunoaste si intelege lumea (si pe noi insine) intr-un mod dual; orice exista e de doua feluri sau are doua parti, distincte si ireductibile (bine/bun si rau, frumos si urat, drept si nedrept, adevar si minciuna, etc). Convingerea ca tot ceea ce ne inconjoara este polarizat intr-un mod fundamental se formeaza in planul emotional la o varsta la care nu suntem in masura s-o gandim si analizam. Si ramane acolo, ascunsa, toata viata.

Regasim doctrina polarizarii in invatatura crestina: Bine si Rau sunt cateorii disjuncte, alb sau negru, cu foarte putine nuante de gri la mijloc. Exista Dumnezeu si Satan, intelepciune divina si intelepciune seculara, credinciosi (adica „noi”) si eretici/necredinciosi/alte religii (adica „ei”).
Dihotomia nu e numai tehnica. O congregatie crestina, oricat de mult s-ar implica in programe sociale si oricat ar incerca sa-l iubeasca pe cel de „aproape” , membrii ei vor ramane profund convinsi ca relatia lor cu viata se defineste altfel, ei sunt inauntru si salvati, iar ceilalti sunt in afara si condamnati.

Intr-un plan diferit, dualismul crestin imparte lumea in natural si supranatural. Pe de o parte sunt lucrurile pe care le vedem si cu care interactionam. Pe de alta parte exista realitatea cu care ne vom intalni dupa moarte. Distinctia e clara, cele doua taramuri sunt separate, chiar daca unii pot avea darul de a trece granita in ambele sensuri.

Dincolo de felul in care ne raportam la lume, efectele polarizarii ne afecteaza intr-un mod profund individual, creeaza in noi o personalitate duala. Pe de o parte, suntem antrenati sa intelegem vointa lui Dumnezeu si pastram legatura cu El. Ne bazam pe parintii spirituali pentru a se pronunta asupra a ce-i bine si ce-i rau. Aceasta parte a personalitatii noastre rejecteaza descoperirile stiintei atunci cand se opun invataturii si credintei si accepta ca in anumite circumstante legile naturii pot fi suspendate.
Pe de alta parte, avem o personalitate de zi-cu-zi, care ne caracterizeaza cand traim intr-un mediu ne-religios. Ne bazam pe stiinta ca sa intelegem lumea si pe inteligenta, bun-simt, harnicie si noroc pentru a ne asigura traiul. Desi stim ca Isus si Petru au mers pe apa, rejectam ideea ca fiind o varianta viabila in caz de inec. Aceasta parte a personalitatii noastre e condusa de gandul „Dumnezeu ii ajuta pe cei ce se ajuta singuri”. Cealalta, cea ce se bazeaza direct pe Dumnezeu, revine numai in caz de criza.

Dualismul va fi parte din noi, cat va fi lumea. Si ce daca?!

Si totusi, polarizarea nu e solutia nici unei probleme; poate fi un mod de a intelege intrebarea, o metoda de analiza, dar nu raspunsul. Analiza e importanta, identifica partile intregului si ne permite sa intelegem cum functioneaza ele. Grecii au analizat modele de gandire, crestinii doctrina, fizicienii natura, medicii corpul uman.
Analiza e buna pana la un punct. Pentru ca dezmembrand intregul in partile componente dispar fortele ce le tineau impreuna, partile apar polarizate si polii in conflict - un conflict ce nu exista cand vedem intregul. Dihotomiile de tip substanta (materie, structura, cantitate) vs. forma (model, ordine, calitate) produc conflicte false.
Dihotomia ne face sa interpretem gresit opozitia aparenta a partilor, atunci cand sunt izolate si scoase din intreg. Daca impartim oamenii in albi si negri, ne alegem cu un conflict fals. De fapt, diferentele dintre indivizi (sau dintre generatii, parinti si copiii) sunt mult mai importante decat cele dintre albi si negri.

Secolul XX se remarca printr-o deplasare catre intreg, ca patern in gandire. Proprietatile partilor nu mai sunt vazute ca proprietati intrinseci ale intregului ci sunt intelese diferit in contextul intregului. Asa cum fizica cuantica ne arata (dramatic), nu exista parti componente! Ceea ce numim parte nu e decat o retea de relatii imposibil de separat.

Dihotomia ne ajuta sa intelegem lumea pana la un punct si implica riscuri. Cand partea devine o entitate absoluta, mai importanta decat intregul, conflictele false si adesea fatale sunt inevitabile, mergand uneori pana la distrugerea intregului. Cand tot ceea ce e in jurul e polarizat si in lupta cu sine, cand oamenii sunt impotriva oamenilor cu toata durerea si distrugerea ce insotesc lupta lor, poate ca in astfel de cazuri dualismul ar trebui evitat.