[cristiboss56]

Răspunsul femeii ne ajută să zugrăvim portretul ei duhovnicesc. Mai întâi, era samarineancă. Pe plan religios, și ea, cât și conaționalii ei erau parte din religia sincretistă a Samariei. Cu sute de ani în urmă, samarinenii veniseră din provinciile Asiriei, cu propria lor religie. De la început s-au văzut nevoiți să ceară ajutor împăratului Asiriei ca să scape de teroarea leilor pe care Dumnezeu i-a trimis împotriva întregii regiuni (4 Regi 17, 24-41). Preotul trimis să-i învețe să-L slujească pe Dumnezeul țării pe Care-L mâniaseră prin dumnezeii lor era, probabil, unul dintre preoții Samariei, el însuși tributar sincretismului religios pornit de Ieroboam și adus la perioada lui de înflorire de regele Ahab și Izabela, soția lui. Din cuvintele samarinencei, nuanța religiei ei își avea totuși rădăcinile în Scripturile poporului lui Dumnezeu, în Pentateuh, ea numindu-l pe Iacov părintele lor, comparând locul lor de închinare cu cel de la Ierusalim și vorbind despre venirea lui Mesia. Întrebările ei legate de închinare scot la lumină setea ei neostoită după Dumnezeu.

O a doua componentă a ima*ginii femeii de la fântână se zugrăvește pe plan moral. Samarineanca pare să fi fost o femeie de moravuri ușoare, înfruntând astfel rușinea și respingerea din partea consătenilor ei. Însă nici diferențele etnice, nici cele religioase și nici dezordinea morală din viața femeii nu-L împiedică pe Mântuitorul să se apropie de ea. Însuși Sfântul Ioan Botezătorul îl identifică de la început ca „Miel al lui Dumnezeu venit să ridice păcatul lumii întregi, nu numai pe cel al poporului Său”. Dumnezeu, în dialogul direct cu femeia păcătoasă, trece peste toate barierele amintite de femeie și, spre surprinderea ei, îi aruncă o provocare unică: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie” (4, 10).
Credința în Hristos, realitatea prin care sufletul este umplut cu apa vie a harului
Dialogul despre apa vie nu este întâmplător, fiind stârnit de setea fizică a Mântuitorului. Nevoia ei fiind reprezentativă pentru nevoia noastră, a tuturor, darul apei vii nu este doar pentru samarineancă, ci pentru noi toți. Însă apa vie, adică Duhul Sfânt, este darul lui Dumnezeu pe Care Îl putem primi doar prin lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos - actualizată azi prin Tainele Bisericii. Duhul Sfânt este amintit mai întâi pentru că numai El avea să pună capăt căutărilor femeii și să aline setea sufletului ei. Cu toate acestea, pericopa rămâne focalizată pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe credința samarinenilor în El. Credința în Mântuitorul este realitatea prin care sufletul nostru este umplut cu apa vie a harului Duhului Sfânt.

Cunoscând viața femeii, Mântuitorul îi vede setea lăuntrică, sete pe care ea încerca în zadar să o aline, înfruntând chiar și respingerea cetății. Acum El îi oferă adevăratul „dar lui Dumnezeu”, adică harul Duhului Sfânt, care poate să umple golul din inimile acelora care îl primesc. Fiind creați de Dumnezeu, am fost zidiți mai întâi pentru El, iar abia apoi unii pentru alții. De aceea prima noastră nevoie este nevoia de Dumnezeu. Iar când intrăm în dialog cu El și Îl descoperim cu adevărat, prin harul Sfântului Duh, avem parte de prezența realității lucrării Sfintei Treimi în noi, astâmpărându-ne astfel setea lăuntrică.

Setea sufletului femeii s-a dovedit a fi evidentă. La fel de evident este și faptul că încerca s-o astâmpere în zadar cu lucruri care nu îi aduceau împlinirea. Însă ea, în mijlocul dialogului, începe să migreze de pe planul fizic spre cel duhovnicesc: „Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?” (4, 11-12). Cu multă răbdare, Mântuitorul o cheamă la o apă care poate să-i aline cu adevărat setea sufletului: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”.

Nici chiar lucruri materiale fundamentale, cum ar fi apa, fără de care trupul nu poate trăi, nu pot alina setea ființei omenești, deoarece omul este mai mult decât trup. Este și suflet. Și precum însetează trupul, tot așa însetează și sufletul. Iar planul prioritar al existenței noastre nu este cel trupesc, ci cel sufletesc. Chiar și săparea unei fântâni în curtea casei femeii nu i-ar fi rezolvat adevărata ei problemă. Izvorul avea nevoie să fie în inima femeii. De aceea răspunsul femeii nu se lasă așteptat.