Diana si pe mine m-a lasat fara cuvinte. Ea traia cu senzatia ca ceea ce ar face ea nu are nici o influenta asupra calailor sai, si dintr-o data a realizat ca ea poate sa le ofere un lucru teribil IERTAREA.
S-a intalnit cu unul din calai, care a marturisit ca traieste greu cu amintirea a ceea ce s-a petrecut in lagarul de la Auschwitz.Mi se pare hazlie comparatia care o face despre ea cu un porcusor de Guinea.Adica se faceau experimente pe ea ca pe un pet,animal de companie si ea credea ca ea nu poate avea nici o influenta supra calailor sai.
O concluzie interesanta si aici:
http://theforgivenessproject.com/sto...va-kor-poland/
” Iertarea este la fel de personală ca chimioterapia - o fac pentru mine."
"La vârsta de zece ani, gemenele Eva și Miriam Mozes au fost duse la Auschwitz, unde dr. Josef Mengele le-a folosit pentru experimente medicale. Ambele au supraviețuit, dar Miriam a murit în 1993, când a dezvoltat cancer de vezică ca o consecință a experimentelor făcute pe ea cand era copil. Eva Kor a vorbit în mod explicit despre experiențele ei de la Auschwitz și a fondat Muzeul Holocaustului CANDLES din Indiana, unde locuiește acum. În 2003, muzeul a fost distrus într-un atac de incendiere, considerat a fi de către supremații albi.
Miriam și cu mine eram parte dintr-un grup de copii care trăiau numai dintr-un singur motiv - să fie folosiți ca cobai umani. În timpul cat am fost la Auschwitz am vorbit foarte puțin. Înfricoșati pentru mâncare și bunătate umană, a folosit fiecare strop de putere doar pentru a rămâne în viață. Pentru că eram gemeni, am fost folosiți într-o varietate de experimente. De trei ori pe săptămână am fost plasati dezbrăcați într-o cameră, timp de 6-8 ore, pentru a fi măsurați și studiați. Era incredibil de injositor.
Într-un alt tip de experiment au luat sânge de la un braț și ne-au dat injecții în celalalt. După o astfel de injectare, am devenit foarte bolnava și am fost dusa la spital. Dr. Mengele a venit a doua zi, s-a uitat la diagrama mea de febră și a declarat că am doar două săptămâni de trăit. Timp de două săptămâni am fost între viață și moarte, dar am refuzat să mor. Dacă aș fi murit, Mengele i-ar fi dat Miriamei o injecție letală pentru a face o dublă autopsie. Când nu am murit, a continuat să experimenteze cu noi și, ca urmare, rinichii lui Miriam au încetat să crească. Ei au rămas la mărimea vieții unui copil toata viata ei.
La 27 ianuarie 1945, cu patru zile înainte a implinii 11 ani, Auschwitz a fost eliberat de armata sovietică. După nouă luni în lagărele de refugiați, m-am întors în satul meu din România pentru a constata că nimeni din familia mea nu a supraviețuit.
Ecourilee de la Auschwitz au făcut parte din viața mea, dar nu am vorbit public despre experiențele mele până în 1978 după ce a fost difuzată seria de televiziune "Holocaustul". Oamenii m-au întrebat despre experimente, dar nu mi-am amintit prea mult, așa că am vrut să găsesc și alte gemeni care au fost eliberați împreună cu mine. Am scris ziarelor cerându-le să publice un apel pentru alți supraviețuitori ai lui Mengele să mă contacteze. Până în 1980 am trimis 500 de scrisori pe an - dar nu am primit răspuns. În disperare, într-o zi am decis să încep o organizație în care m-aș fi făcut președinte. Oamenii sunt întotdeauna impresionați dacă primesc o scrisoare de la un președinte și a funcționat. În cele din urmă am reușit să găsesc și alți supraviețuitori gemeni și sa schimbam amintiri. A fost o experiență imensă de vindecare.
In 1993 am fost invitata să predau unor doctori din Boston și mi sa cerut daca pot aduce un doctor nazist cu mine. Am crezut că a fost o cerere nebunească, până când mi-am amintit că am fost o dată într-un documentar, care a prezentat și pe un dr. Hans Munch de la Auschwitz. L-am contactat în Germania și mi-a spus că se va întâlni cu mine, pentru un interviu filmat pentru a participa la conferință. În iulie 1993 eram pe drum spre întâlnirea cu acest medic nazist. Am fost atât de speriata, dar când am ajuns acasă, m-a tratat cu mare respect. L-am întrebat dacă a văzut camerele de gazare.
A spus că acesta a fost un coșmar cu care traieste în fiecare zi a vieții sale. Am fost surprins de faptul că și naziștii aveau coșmaruri, și l-am întrebat dacă va veni cu mine la Auschwitz să semneze un document la ruinele camerelor de gazare. El a spus că i-ar place să o facă.
În efortul meu disperat de a găsi un cadou de mulțumire pentru Dr Munch, am căutat magazinele,
și ininima mea timp de mai multe luni. Atunci ideea unei scrisori de iertare mi-a venit în minte. Știam că ar fi un dar semnificativ, dar a devenit și un dar pentru mine, pentru că am realizat că nu sunt o victimă fără speranță, fără putere. Când i-am cerut unui prieten să-mi verifice ortografia, m-a provocat să-l iert pe doctorul Mengele. La început a fost indiscutabil că nu l-aș putea ierta pe Dr Mengele, dar apoi mi-am dat seama că acum am puterea ... puterea de a ierta. A fost dreptul meu să il folosesc. Nimeni nu a putut să mi-l ia.
La 27 ianuarie 1995, la cea de-a 50-a aniversare a eliberării de la Auschwitz, am stat lângă ruinele camerelor de gazare cu copiii mei - Dr Alex Kor și Rina Kor - și cu Dr Munch și copiii și nepoții lui. Dr. Munch și-a semnat documentul despre funcționarea camerelor de gaze,
în timp ce eu am citit documentul de iertare și l-am semnat. După ce am făcut-o, am simțit că o povară de durere a fost ridicată de pe mine. Nu mai eram în mâinile urii; Am fost în sfârșit liberă.
În ziua în care i-am iertat pe naziști, în mod particular, i-am iertat pe părinții mei, pe care i-am urât toată viața, pentru că nu m-au salvat de la Auschwitz. Copiii se așteaptă ca părinții să-i protejeze; ai mei nu au putut. Și apoi m-am iertat, pentru că ii urasem pe părinții mei.
Iertarea nu este altceva
decât un act de auto-vindecare și de auto-împuternicire. Eu îl numesc un medicament miraculos. Este gratuit, funcționează și nu are efecte secundare.
Cred cu fiecare fibră a ființei mele că fiecare ființă umană are dreptul să trăiască fără fara povara durerii trecutului. Pentru majoritatea oamenilor există un mare obstacol în calea iertării, deoarece societatea se așteaptă la răzbunare. Se pare că trebuie să ne onorăm victimele, dar întotdeauna mă întreb, dacă cei dragi si-ar dori să trăiesc cu durere și furie până la sfârșitul vieții mele. Unii supraviețuitori nu doresc să renunțe la durere. Ei mă numesc trădător și mă acuză că vorbesc în numele lor. N-am făcut niciodată asta. Iertarea este la fel de personală ca chimioterapia -
o fac pentru mine."