Scopul lui ascuns era obtinerea unui patriarh propriu. Raspunsul diplomat al papei n-a intarziat, in Bulgaria sosind si o misiune latina ce a obtinut alungarea clericilor greci. Concurenta pentru convertirea bulgarilor il face pe Fotie sa actioneze. El raspunde printr-o enciclica adresata tuturor patriarhilor rasariteni prin care reprosa catolicilor urmatoarele: 1) faptul ca postesc sambata; 2) ca despart prima saptamana a Paresimilor de restul Postului prin consumarea de lactate; 3) incep Postul miercuri si nu luni; 4) dispretuiesc pe preotii rasariteni pentru faptul ca sunt casatoriti; 5) nu recunosc valabilitatea mirungerii savarsita de catre preot ci numai pe cea facuta de episcop; 6) falsificarea dreptei credinte prin “filioque”. In vara lui 867 se convoaca un sinod in care se condamna amestecul papei in treburile interne ale Bizantului si excomunicarea lui. Odata cu moartea lui Nicolae I (nov. 867) si asasinarea lui Mihail al III-lea (sept. 867), spiritele s-au calmat. Fotie nu impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretext ca a participat la uciderea lui Mihail si este exilat. Ignatie este reales si se reiau legaturile cu papa Adrian al II-lea. Intre schisme, raporturile intre Biserici au fost formale, fara a fi stranse. In secolul X, imoralitatea va domni la Roma. Si la Constantinopol, puterea politica va deveni foarte influenta, aservindu-si scaunul patriarhal. La inceputul secolului al XI-lea, papa a fost din nou scos din diptice, fie pentru mutilarea unui papa grec impus de Bizant (Ioan al XVI-lea), fie ca acceptase “filioque” in crez in 1014. La venirea lui Cerularie, raporturile intre cele doua Biserici erau rupte si acuzatiile reciproce se inmulteau continuu. Schisma din 1054 In imoralitatea Bisericii Occidentale din secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papa reformator. Imparatul Henric al III-lea sustinea cu zel miscarea de reforma. Pentru a indrepta Biserica, el a numit un sir de papi germani (Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care sunt de un devotament docil fata de imparat si interesele Germaniei. Leon al IX-lea a identificat rapid bolile Bisericii catolice: simonia si concubinajul clerului.
Pentru indreptarea situatiei, Leon al IX-lea a luat masuri energice, a aplicat pedepse, a facut numeroase calatorii, a tinut sinoade. In grija de a indrepta Biserica si in calitatea sa de papa imperial german, Leon al IX-lea a dat o deosebita atentie Italiei de sud. Zelul lui era in chip special stimulat de prezenta grecilor, amestecati in populatia latina. Casatoria preotilor ortodocsi era un adevarat scandal in planul de reforma al papei. Clerul lui gasea in ea o justificare pentru concubinajul sau, ale carui proportii erau ingrijoratoare. In sudul Italiei, actiunea reformatoare insemna nu numai indreptarea Bisercii latine, ci si criticarea celei grecesti. In 1050, papa va depune pe arhiepiscopul grec din orasul Siponto, oras pe care-l va subordona Beneventului. Dupa stirile date de latini, in primavara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis si el ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare inchiderea Bisericilor latine din oras. Indemnat de patriarh, arhiepiscopul Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, in Italia de sud, in anul 1053, o scrisoare in care critica practicile latine a impartasirii cu azima, a postirii sambetei precum si mancarea de sugrumate si de sange si necantarea lui aleluia in postul mare. Polemica dintre cele doua Biserici era reluata, in conditii care aveau sa o inaspreasca mult. Ca si Leon, a scris contra latinilor si un calugar studit, Nichita Stithatos, criticand nu numai uzul azimei si postirea sambetelor, ci si pe “filioque” si celibatul preotilor. Intre timp, situatia politica din Italia se inrautatise pentru papa. In iunie 1053, Leon al IX-lea a fost prins de normanzi, eliberat tocmai in februarie 1054. In interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa si imparatul Constantin al IX-lea Monomahul se aliasera prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine si guvernatorul Italiei de sud. Insa Arghyros a fost infrant de normanzi inainte sa se faca unirea trupelor aliate. In aceste conditii si avandu-se in vedere situatia papei, captiv la Benevent, s-a incercat o schimbare de atitudine a Bizantului fata de papa, in interesul combaterii normanzilor.
Dupa primirea unor scrisori irenice de la imparat si patriarh si a unor promisiuni de ajutor, papa totusi le scrie obsedat de primatul sau: “daca cineva se desparte de Biserica Romana, acela nu mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagoga a satanei . Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei nici nu are drept sa existe.... Imparatul insusi trebuie sa fie un fiu ce se intoarce cu umilinta la maica sa........”. Legatii papei, cardinalul Humbert, episcopul Petru de Amalfi si diaconul cancelar Friederic, trimisi cu scopul de a intari alianta politica si de a trata impacarea cu patriarhul, sosesc in Constantinopol in iunie 1054. Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea sanse de succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze, ci sa impuna vointa latina la Constantinopol. Imparatul face front comun cu catolicii si obliga pe Nichita Stitathos, staretul de la Studion, sa-si renege doua lucrari contra practicilor romane. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericesti intr-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsa de legati, care venisera nu sa trateze, ci sa judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legaturile cu ei si le-a interzis sa savarseasca liturghia in Constantinopol, masura explicabila dar excesiva. Simtindu-se jigniti, pierzandu-si radbarea si fiind incurajati de atitudinea sovaitoare a imparatului, legatii papali au facut cel mai grav si mai nefericit pas din toata istoria schismei. In dimineata de 16 iulie 1054, au intrat in Biserica Sf. Sofia, in timpul serviciului divin, rostind – desigur cardinalul Humbert – un cuvant catre clerul si poporul adunat. Apoi au depus pe sfanta masa o excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a “ partizanilor lui”.
Parasind Biserica, si-au scuturat praful de pe picioare zicand “sa vada Dumnezeu si sa judece”. PROBLEMA ANATEMEI LATINE In actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru urmatoarele: 1) vand harul lui Dumnezeu, ca simonienii; 2) fac eunuci si-i ridica la demnitatile preotesti si la episcopat, ca valesii; 3) reboteaza pe cei botezati in numele Sfintei Treimi si mai ales pe latini, ca arienii; 4) considera ca doar in Biserica grecilor mai e Biserica lui Hristos si jertfa cea adevarata si botezul, ca donatistii; 5) admit casatoria pentru slujitorii sfantului altar, ca nicolaitii; 6) spun ca legea lui Moise e blestemata, ca severienii; 7) au taiat din Simbolul de credinta formula “filioque”, ca pnevmatomahii.
Patriarhul impreuna cu Leon al Ohridei, cu sachelarul Constantin si cu toti partizanii lor, erau excomunicati: “sa fie anatema, impreuna cu ereticii numiti mai sus si cu toti ereticii, ba chiar cu diavolul si cu ingerii lui, de nu se va indrepta”. La adapostul “oficiului lor de ambasadori”, legatii au parasit rapid orasul, de mania poporului. Agitatia produsa in oras a intimidat pe imparat, care-i sustinuse continuu. El a cautat sa dea vina pe interpretii legatilor si pe Arghyros. Interpretii si ginerele lui Arghyros au fost pedepsiti. Despre sentinta, imparatul zicea sa fie arsa in public, iar cei care au scris-o, ca si cei care au fost complici cu sfatul sau cu stirea sa fie anatematizati. Patriarhul n-a ars sentinta latina si a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala in 20 iulie 1054.
|