[delia31]

În prealabil postat de sophia

Dar...traim vremuri aspre, foarte grele, in care este o lupta ca in jungla, pentru supravietuire
Este o concurenta acerba.

Ai citit marturii din inchisorile comuniste? Sa vezi acolo conditii dure de supravietuire!

În prealabil postat de sophia

Cum sa facem? Aici este intrebarea.

Acolo ai raspunsul!

În prealabil postat de sophia

Noi trebuie sa lupta, suntem obligati.Voia lui Dumnezeu nu o stim

De stiut o stim, ca doar ne-a spus-o si ne-a aratat-o chiar El: "sa-l iubesti pe celalalt ca pe tine insuti". Ca sta in libera noastra alegere daca o implinim sau nu...asta e deja alta problema.
Sa-i doresti aproapelui ceea ce-ti doresti tie, sa te rogi inainte de examen/proces/competitie etc. pentru contracandidatii tai. Cine dintre noi face nebunia asta?

Din contra, de cred ca mie mi se cuvine ceva, mai mult decat i s-ar cuveni altuia si ma zbat si-L rog pe Dumnezeu ca nu cumva sa fiu eu cel care pierde, ci neaparat contracandidatul, atunci asta imi pare o capcana cu care lumea ne-a obisnuit, fiindca ne-am lasat educati, modelati de un spirit competitiv egoist, cu invingatori si invinsi, si nu vedem deloc ca e loc sub soare pentru toata lumea.

Hristos n-a dus nicio lupta acerba pentru ceva din lumea asta! Singura lupta acerba pe care o avem de dus e impotriva propriului egoism si a pacatelor proprii.

În prealabil postat de CristianR

...Situații în care pentru a acționa corect – ținând seama de ceilalți, căutând să nu-i lezezi/prejudiciezi cu ceva – este necesar un sacrificiu de sine?

Da, fara indoiala! Problema e ca nu ne prea duce capul sa anticipam ce castigam (in plan spiritual) cand aparentele spun ca pierdem (in plan material). Si nici ce se pierde (spiritual) cand ceva se castiga (material), fara sa fi tinut cont de ceilalti.

Mi-am adus aminte de un episod din memoriile Mitropolitului Bartolomeu, de cand era in inchisorile comuniste: "In anii '60 ma gaseam in inchisoarea Aiud, in sectia a cincea, unde erau camere mai mari. Noi, cei mai multi, eram bolnavi, suferinzi; ne gaseam cam douazeci in aceeasi camera, cu paturi suprapuse.

Ratia de paine era de 100 de grame pe zi. La o anumita ora, gardianul vâra pe vizeta doua paini rotunde, de cate un kilogram, care veneau deja stantate, adica deja impartite in cate zece felii. Coaja de paine nu era taiata, pentru ca feliile sa se poata tine intre ele.

Era o regula a noastra, sa avem in fiecare zi un coleg de serviciu. In camera exista o bancheta si scotea de undeva, din ascuns, de sub saltea, o fosta potcoava de bocanc, care, prin indelungata frecare de ciment, devenise cutitas. Se stie ca orice obiecte ascutite erau interzise.

Ce facea colegul?: intre doua felii de paine umbla cu acest cutitas ca sa taie si coaja de dedesubt, care le tinea impreunate, si sa desprinda astfel feliile, sa le individualizeze.

Dupa aceea le insira pe toate de-a lungul bancii si ne invita pe noi, colegii, sa venim, in ordine alfabetica, cu urmatoarea regula: fiecare se uita la cele douazeci de felii si-si alege pe cea care crede el ca e mai mare.

Ei, va inchipuiti, o suta de grame, cat poate fi diferenta! Si, totusi, ochiul spune ca nu pot fi toate perfect egale, pentru ca nici stanta aceea nu era foarte egala, pentru ca si painea insasi era mai crescuta, mai putin crescuta, mai coapta, mai putin coapta, coaja mai groasa, mai subtire, si asa mai departe.

Asadar, ochiul spune ca aceasta felie este mai mare. Si o ia. Vine urmatorul; din cele nouasprezece o alege pe cea mai mare; urmatorul, din cele optsprezece, si asa mai departe; se presupune ca ultimul trebuie sa se multumeasca cu cea mai mica, iar cel de serviciu avea dreptul sa stranga faramiturile si sa le manance; acesta era un mare privilegiu.

A doua zi, urmatorul, si asa, prin rotatie, la douazeci de zile fiecaruia ii venea dreptul la felia socotita cea mai mare si la felia ramasa cea mai mica.

Am fost martor si partas la acest ritual pana cand, intr-o zi le-am spus: "Fratilor, si asa oamenii acestia ne-au privat de libertate si cauta sa ne animalizeze.

Mie mi se pare ca prin acest procedeu noi insine contribuim la propria noastra animalizare, adica la egoism: a lua felia cea mai mare in detrimentul urmatorului, care o ia pe cea mai mica. Propun sa inversam situatia. Primul sa ia felia pe care ochiul sau ii spune ca e cea mai mica, si tot asa, prin rotatie, ultimului revenindu-i privilegiul de a lua felia cea mai mare.

In felul acesta nu se schimba nimic, pentru ca la douazeci de zile vor fi aceleasi situatii, numai ca inversam, spre a face un exercitiu spiritual, un exercitiu moral."

Propunerea mea a fost acceptata cu foarte multa bucurie. S-a procedat asa vreme de o saptamana. Trebuie sa mentionez ca aproape toti eram intelectuali.

Dupa acest timp au venit cativa la mine si mi-au spus: "Parinte, hai sa renuntam! Asemenea Apostolului Pavel, care si-a recunoscut slabiciunea spunand: "Nu fac binele pe care-l vreau, ci raul pe care nu-l vreau, pe acela il savarsesc" (Rm 7,19), si eu ma surprind ca, atunci cand intind mana sa iau felia cea mai mica, ochiul ma trimite la cea mai mare; in felul acesta mi se pare ca ma insel pe mine insumi, il insel pe Dumnezeu in numele Caruia ai vorbit dumneata, si ii insel pe camarazii mei".

Si am zis: "Bine! Revenim." Dar toata viata voi tine minte situatia-limita in care impartirea unei felii de paine devine o problema de viata sau de moarte."