Subiect: Istorii cu talc
View Single Post
  #1141  
Vechi 06.02.2017, 21:17:15
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Dumnezeu locuiește în inimile noastre!

Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă își abandonează bebelușul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilașul a supraviețuit cumplitei nopți; era un copil frumos ca un îngeraș, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creșterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilașul creștea. Viața lui nu a fost deloc ușoară, ceilalți copii dar și oamenii adulți îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică și o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-și din timpul atât de prețios pentru a-i face un bine: l-a învățat să scrie alfabetul și i-a vorbit puțin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului și să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuțe și gingașe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colț îndepărtat al curții, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar ușa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare și pășește încet, ieșind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică și înfricoșătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi pași, un claxon asurzitor îl oprește:
– Ești orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele șoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea așa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieșirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băiețel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilașul orb în timp ce se așeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băiețelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în fața ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundați ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băiețelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viață.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băiețelul își întinde cât poate el de tare brațele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reușește în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanță care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-și schimbe poziția
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuț, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Și e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuția.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilașul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu știu cât de departe este cerul, dar, dacă voiești, primește-mă în casa Ta. Îmi este frig și foame… Tu ești iubirea și viața mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig și nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primești la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta și așa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima și lacrimile iubirii și ale recunoștinței apar din ochii atât de frumoși, de curați, dar lipsiți de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carnețel și, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent și ca amintire pentru micuțul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuiește în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă plină de pace și iubire, lăsând în urma sa doar tristețea băiețelului pe care-l cunoscuse.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote