[Ioan_Cezar]

Mihnea, aminteşte-ţi te rog că toţi Părinţii, în Duhul lui Hristos, arată neîncetat, indiferent de epoca istorică, înspre omul lăuntric / omul duhovnicesc. Este realitatea noastră fiinţială cea mai autentică, singura capabilă să se unească cu Dumnezeu, restul fiind deşertăciune supusă vremii, putreziciunii, viermelui morţii.
Gheron Iosif, printre alţi bărbaţi cucernici din zilele noastre, nu face decât să reaşeze în atenţia minţii noastre pe acest om lăuntric. Asemenea sfinţilor Teofan Zăvorâtul sau Siluan ş.a.m.d. Mesajul lui este acela că adevăratul folos în relaţiile dintre semeni este condiţionat de sănătatea şi vigoarea omului lăuntric. Aşadar de acesta să ne ocupăm mai întâi, el fiindu-ne cel mai aproape de cuget şi fiind, evident, rănit grav la fiecare dintre noi creştinii.
Înţelegem relativ uşor/repede cum e cu moralitatea dintre oameni însă, în mod oarecum curios, negăm şi minimalizăm văzduhul tainic al adâncimilor minţii, al inimii, al omului duhovnicesc din noi. Ne temem în cel mai firesc mod de întuneric, acel întuneric din noi pe care doar Lumina îl poate străbate şi risipi. Şi fugim în cele exterioare: cugete, vorbe, aspiraţii, ţeluri, idealuri, fapte inutile şi dăunătoare care nu sunt altceva decât lumescul şi pământul din noi.

Lumea de azi e tot mai extrovertă şi risipită în afară. Că e trasă cu meşteşug din ale ei taine şi tainiţe.
Biserica, însă, are mereu grijă să ţină cugetul orientat către lăuntru (vezi cercetarea de sine cu Lumina Dumnezeiască străbătîndu-ne oarecum "din spate", aşadar cu harul pocăinţei, precum şi discernerea gândurilor etc.) şi să poarte harul tocmai acolo unde sălăşluieşte şi unde creşte sămânţa învierii: în omul lăuntric, omul duhovnicesc din fiecare creştin.

Asceza creştină este centrată tocmai pe aceste aspecte ale devenirii întru Fiinţă, proces tainic, lăuntric, asistat şi condus de harul Dumnezeiesc pe măsura participării libere a voinţei noastre conştiente.

Lucrarea învierii nu se rezumă la actele exterioare dintre oameni şi nici la dialogul intern al psihologiei obişnuite, ci ţinteşte mai la adânc, sau altfel spus în relaţia inimii cu văzduhurile...
Dar pentru a urca în cerurile interioare către unirea cu Dumnezeu, străbătînd întunericul iadului personal ("Ţine-ţi mintea în iad..."), mintea trebuie să se coboare pe sine din turnul babilonian al înfumurării intelectuale, recunoscîndu-şi nimicnicia şi rolul subaltern în raport cu omul lăuntric, cel sădit şi îngrijit cu iubire necontenită de Bunul Dumnezeu.