Calea spre inima omului
Propovaduirea invierii este si astazi la fel de actuala ca si in primele zile ale crestinismului. Catedralele marete, hramurile cate unui Sfant sau Sfinte, care aduna zeci de mii de credinciosi, tarabele pline de cartile Sfintilor Parinti si posterele cu patriarhul din dughene nu sunt numaidecat o dovada ca mesajul evanghelic a fost infaptuit. Nu este nici un motiv a crede ca vremea predicii a trecut si ca acum traim triumful crestinismului. As spune chiar ca multi traiesc un fel de posteritate a crestinismului, crezandu-se in masura sa “indrepte” pe ici colo ceea ce Apostolii si Sfintii Parinti “nu au inteles bine”. Ma refer si la conferintele si simpozioanele interconfesionale, la saptamanile de rugaciune comuna etc.
Exista tot ce vrei in aparatul Bisericii, cu parere de rau din ce in ce mai asemanator cu alt aparat, nevrednic de pomenire. Exista posturi de radio, gazete, exista chiar preoti de serviciu care pot oferi Sfanta Impartasanie trecatorilor curiosi si turistilor la orice ora, fara spovedanie si fara Liturghie. Exista, intr-un cuvant, o mare “intelegere” pentru omul modern. Numai “propovaduirea invierii cea minunata” nu exista, nu exista invierea sufletelor noastre.
Leonid Ilici Osipov, un profesor de la Academia Teologica din Moscova, atragea atentia la una din conferintele sale ca Hristos ocupa un loc din ce in ce mai neinsemnat in Biserica. Totul se reduce la parada de vesminte frumoase si la profesionalismul corului. Azi poti vedea scene cand preotul cu potirul este impins intr-o parte: “Hai, va rugam, mergeti cu impartasania mai incolo, ca e timpul sa vorbeasca mitropolitul si trebuie sa filmam”. Si eu zic ca avem deja simptomele unui crestinism fara Hristos.
M-am gandit care ar fi una din diferentile dintre misiunea crestina din primele veacuri si cea de astazi. Si cred ca una ar fi aceasta: pe atunci existau prostituate convertite care atrageau in Biserica incomparabil mai multa lume decat un preot din zilele noastre. Pe atunci o fosta desfranata se ostenea si convertea barbati care mai tarziu deveneau preoti, dar azi preotii nu se ostenesc pentru o desfranata macar sa o aduca printre credinciosii de rand. Nu ma indoiesc ca sunt mii de femei si barbati pe care preotii ii impartasesc fara socoteala, desi se afla in acest pacat, dar asta nu inseamna convertire.
Astazi exista doua generatii de preoti: cei care au terminat proaspat facultatea si practica un laxism exagerat si cei de moda veche, care sunt mai severi. Amandoua aceste atitudini, si laxismul si severitatea, sunt bune si amandoua sunt rele. Amandoua sunt bune cand urmaresc recuperarea si vindecarea omului bolnav de pacat, dar amandoua sunt rele cand il arunca pe om in nenorocire, fie in nepasare, fie in deznadejde, chiar pana la caderea din credinta.
A banaliza acest pacat, cum se intampla in marile orase, inseamna a anula rostul venirii lui Hristos in lume. Dar, totodata, a te ingretosa de pacatosi si a-i ataca de pe amvonul bisericii in predici apocaliptice, ca pe unii care nu mai au nici o scapare, este, la fel, o incalcare a iubirii lui Hristos. Ceea ce lipseste azi nu sunt cartile de catehism. E plin de carti si cartulii de predici la sarbatorile bisericesti, chiar carti despre feluritele pacate, cu draci si dracusori, cu vedenii amenintatoare si asa mai departe. Numai calea care duce la inima omului nu se cunoaste. Hristos sta la usa si bate, nu cumva sa-L alungam noi cu amenintarile si cu retetele noastre de mantuire, inainte de a face un lucru atat de obisnuit, care ni se cere. Acest lucru este de a ne alipi urechea de inima careia vrem sa-i vorbim si sa pandim de care parte se ascunde Hristos, pentru ca El se ascunde numaidecat si in acea inima. (Par Savatie Bastovoi)
|