[Traditie1]

Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu. Singura cale de a o dobândi este de a ne face cât mai plăcuți Lui. Este ceva între tine și El și nimic altceva nu ne poate ajuta decât efortul personal, nici biserica, nici ritualurile sau ideile 'bune' luate de ici și de colo (vezi exagerările cu 'iubirea' ale unora). Trebuie să renunțăm la toate cele lumești și să ne străduim din toate puterile să aflăm și să împlinim voia Lui.


Un alt aspect al mântuirii este conservarea puterilor sufletești. Sufletul, cu facultățile sale: simțirea, voința și mai ales rațiunea, nu este ceva indestructibil. Ființa psihică este foarte fragilă și se "uzează" dacă întrebuințăm greșit funcțiile sufletești. De fapt, bătrânețea nu reprezintă altceva decât uzura minții, reflectată și în uzura trupului, uzură ce vine din utilizarea liberă a rațiunii, prin gândiri voluntare. Acuitatea minții (poate și a simțurilor) și a conștiinței de sine scade permanent dacă noi exersăm gândirea voluntară. Este o îndepărtare progresivă a eului de sine. Mintea trebuie să stea într-o stare de neangajare, de adunare lăuntrică, lucru care de asemeni cere abandonarea oricăror activități voluntare. Viața noastră trebuie organizată în așa fel încât activitățile exterioare să se desfășoare fără implicarea noastră în ele. Sună straniu, dar este posibil. De fapt cele mai multe acțiuni ale noastre se desfășoară involuntar, lucru pe care putem să-l observăm dacă le studiem.