[Bucuriepedrum]

Elena, omeneşte vorbind, când drumul tău e spre/într-un anumit loc, ţi se deschid nişte uşi singure, îţi trimite Dumnezeu oamenii de care ai nevoie, te ajută. Eu sunt printre fraierii care pricep tare greu, iar deciziile pe care le iau sub presiune (deciziile mari, mai ales) înclină să iasă prost, însă nici pe mine nu m-a uitat Creatorul.

Exemplu concret, că tot vorbeai de alegerea profesiei: eu m-am pregătit în liceu pentru medicină. Am dat admitere, am picat. Nici prin cap nu-mi trecea să urmez o altă facultate, nu îmi puteam închipui ce altceva aş putea face, dar Hristos a lucrat prin oameni: prima mea profesoară de pian împreună cu soţul ei, tot profesor, au intervenit şi m-au încurajat, mi-au spus că ei mereu m-au văzut pentru muzică, aici aş fi fericită şi m-aş împlini în mod real. Şi aveau dreptate, spitalul nu e de mine, probabil aş plânge cot la cot cu bolnavii.

Acum nu-ţi închipui c-au mers toate ca pe roate din prima, mi-a luat şi mie ceva până să accept. Ideea este că am simţit, în iarnă, că nu mai vreau la UMF, aşa că m-am înscris eu singură (neîmpinsă de ei, de data asta) la conservator în anul următor, am intrat, iar acum sunt în anul III. Şi mi-e bine şi ştiu că aici m-a vrut Dumnezeu.

N.b. A propos de simţit, nici eu nu eram sigură că decizia mea (rocada dinspre medicină spre muzică) e bună. Şi m-am rugat. E adevărat, neconvenţial, mă rugam în minte. N-am citit acatiste, n-am postit altfel decât miercuri şi vineri. Iar Dumnezeu mi-a răspuns (direct şi simplu, ca pentru proşti, că eu altfel nu pricep): mă grăbeam într-o seară pe treptele conservatorului (încă nu eram studentă), întârziasem la o repetiţie, când am zărit o iconiţă plastifiată întoarsă cu faţa în jos. În viaţa mea n-am dat peste aşa ceva în facultate (sunt mulţi neoprotestanţi la noi, ar fi şi culmea). M-am oprit, nu voiam să o iau, intenţionam doar s-o ridic şi s-o aşez undeva sus, pe balustrada de alături, cu faţa în sus. Când am întors-o, am recunoscut chipul Sfântului Efrem cel Nou... Era exact icoana de pe coperta primei mele cărţi despre el. Nu i-am mai dat drumul, am băgat-o rapid în geantă şi am fugit unde era nevoie de mine. Am ştiut atunci cu certitudine unde mi-e locul. În prezent, icoana e în permanenţă cu mine.