Multumesc mult de raspunsurile primite.
Mentionez ca sotul meu nu a avut niciodata nici o religie, era formal protestant cand ne-am intalnit, pentru ca fusese atras in Canada cu cativa ani in urma de asa-zisii evanghelisti care l-au pus sa citeasca si sa invete pasaje din Biblie si l-au indoctrinat cu multe erezii. Eu am sperat ca daca se increstineaza in biserica ortodoxa si daca ne stabilim in Romania, unde a vrut singur sa vina si nu a fost obligat, inseamna ca isi doreste familia noastra si mai ales, sa devina un bun crestin.
Nu stiu daca problemele vin din diferentele culturale, cred ca mai degraba vin din dezechilibrul lui psihic produs dupa casatorie cand a realizat ca traieste pe un alt continent, departe de cei despre care eu am stiut ca a fost vreo 9 ani dar el a stat vreo 14.
Vina imi apartine ca am crezut total in el de la bun inceput, ca nu m-am interesat sa rascolesc in trecut s.a.m.d. De altfel el se poarta bine cu mine si cu copilul in general, mai ales pe baiat il iubeste mult, se joaca cu el, insa e genul care te omoara prin lipsa de necomunicare. Nici vorba de violenta fizica, luptele se dau la nivel mental, conversational cand eu il intreb ce are de gand sa faca cu viata noastra, iar el nu raspunde nimic ....sau se duce la culcare.
Singurul refugiu pe care-l gaseste este in munca, tocmai pentru ca rateaza tot in viata privata.
Are 45 de ani, eu 32, dar de cand ne-am intalnit acum 3 ani, mi se pare ca am imbatranit sufleteste cu cel putin 20, iar de suferit.....................ce sa mai zic. Imi pare rau acum ca nu mi-am acordat in casnicie sansa unui debut onest cel putin, alegandu-mi un om care mi-a ascuns lucruri esentiale si pe care baiatul meu nu va reusi sa-l cunoasca vreodata in cazul in care ma intorc in tara. Dar asa se intampla cand iubesti si crezi ca si celalalt te iubeste..............
|