În prealabil postat de cristiboss56
Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr*manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior și acela-i spune: âTu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unulâ. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieții, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înțeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo și se va bucura. Chiar dacă ceilalți ar merge și cu patru picioare, el va spune: âIti mulțumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un piciorâ. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovnicește se duc să mângâie pe bolnavi și nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are și trei copilași. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înțeleagă sensul adânc al vieții, deznădajduiește, deoarece se gândește ce se va întâmpla cu copiii. Aceeași deznădejde ce-o are mama, o are și asistenta socială, dacă n-a înțeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc și trupește, dar se și mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.
|