“Și eu am trăit o minune în viață”
Intr-un interviu acordat revistei Lumea Credintei, artistul Tudor Gheorghe povesteste o minune pe care a trait-o in viata sa.
Relatarea lui Tudor Gheorghe (fiul)
"Am plecat din comuna mea, din satul meu, pentru prima dată spre București, în uniformă de elev. Tata era deja închis, fiind condamnat 22 de ani; motive politice. Am dat examen la Institutul de Teatru. Eram atunci 1280 de candidați pe 35 de locuri. Un adevărat «măcel»...
Repet: veneam pentru prima dată în București, din provincie. Eram uimit, nu văzusem Bucureștiul până atunci. M‑am dus cu toată puritatea copilului de la țară și cu credința că nu mi se poate întâmpla nimic. Ca să intri într‑o facultate în vremea aceea, trebuia un anumit dosar. Tatăl meu fiind condamnat, șansele mele dintr‑o dată scăzuseră. Aici începe minunea.
După ce am luat prima probă, practică, la a doua probă am fost speriat, iar la a treia probă am avut un vis. Un vis foarte ciudat, pe care avea să mi‑l povestească tata, după ce s‑a întors din închisoare... Am visat același vis cu tata!
Una din modalitățile de a‑i înfrânge, spiritual vorbind, pe cei din închisori, era să‑i distrugă psihic. Și pe tata l‑au pus să semneze certificatul meu de deces, perfect întocmit de Procuratură: «În urma unui accident rutier, minorul Tudor Ilie Gheorghe a decedat. Autopsia a constatat...» etc., etc.
Închis, tata a primit hârtia asta. Sigur că șocul a fost cumplit. Dar avea lângă el niște oameni cu totul deosebiți, în închisoarea de la Aiud. I‑au spus: «Fii cuminte, astea‑s feluri de-a ne învinge!». Și tata mi‑a spus, după ce a ieșit, că m‑a visat alergând printr‑un lan de grâu, presărat cu maci.
Aici e minunea, că înainte de a mă duce la cea de-a treia probă, la Institutul de Teatru, am avut același vis: singur, alergând într‑un lan de grâu, cu maci! Stăteam atunci la un frate al mamei, căruia i‑am povestit cât de frumos am visat. El mi‑a zis: «Bă, tu intri...». Și am intrat...
Relatarea lui Ilie Tudor (tatăl)
„Întâi a troznit vizeta. Un glas poruncitor, răgușit, ni s-a adresat:
– Care e cu litera T?
Am ieșit în față eu și profesorul Tănăsescu din Alba Iulia.
– Rămâi aici cel de la Craiova! Restul, executarea!
Ceilalți, conform regulamentului, se așezau cu fața la perete, cu mâinile la ochi.
– Numele și pronumele, starea civilă! Ai trei copii: Gheorghe, Valeria și Elena?
– Da.
– Semnează că ai luat la cunoștință!
Pe policioara vizetei mi s-a înmânat un certificat de moarte original, peste care mi-am aruncat ochii, neînțelegând. Era un certificat prin care mi se confirma decesul minorului Tudor Gheorghe, elev la Liceul «Frații Buzești» din Craiova, în vârstă de 15 ani, ca victimă a unui accident rutier! Am mai citit o dată, privind degetul ce-mi indica locul în care trebuia să semnez și care începuse să se mărească până când... nu mai știu.
M-am trezit în brațele părintelui Gornic; îmi trecea pe față o batistă udă.
– Ce s-a întâmplat?
Preotul Dancu, zâmbindu‑mi încurajator, mi-a răspuns:
– Ei, dragul meu, încă o găselniță a ocrotitorilor noștri!
– Bine, părinte, dar am semnat de primirea unui certificat-tip, original, ștampilat, semnat!
– Omule, n-ai trecut prin anchetă? N-ai semnat? Nu-i cunoști? Chiar nu realizezi că e un sistem drăcesc de a ne strivi psihic?
Mi-a mai venit inima la loc. Era o posibilitate; mai știi? Și totuși... certificatul? Îndoiala și durerea au început să mă roadă, până când doctorul Amihăesei, pe care-l găsisem cu doi ani în urmă în celulă și care petrecea mai tot timpul în rugăciune alături de părintele Gornic, mi-a zis:
– Tot mai crezi în povestea cu moartea copilului?
Am oftat adânc.
– Nu știu! Nu știu, d-le doctor!
– Atunci ascultă, roagă‑te! Cu credință, cu frângere de inimă, și nu se poate să nu ai un semn! Nu se poate!
Eu, care eram cel mai încrezător, cel mai vioi, și care-i încurajam pe cei deznădăjduiți, acum devenisem tăcut, trist, doborât.
Au avut dreptate camarazii mei de celulă. Într-una dintre nopțile ce au urmat, am avut un vis edificator: prin mijlocul unui lan de grâu verde, care-i trecea de genunchi, băiatul fugea spre mine cu brațele deschise și mi-a strigat limpede: «Tată, nu sunt mort!». M-am trezit înfiorat și din clipa aceea am fost încredințat că trăiește. Nu m-a mințit visul”.
|