Nu exista lut rau, draga Maris, doar nefinisat sau care nu vrea sa se lase finisat de Olar. Cat suntem in viata, nimeni nu-i scutit de teste prin care putem colabora sau nu cu Olarul si prin care Ii permitem sa ne modeleze sau nu. Aurul zace sub murdaria de deasupra si doar focul suferintelor si incercarilor poate arde zgura de pe el iar lacrimile sa dilueze raul si sa ne curete. Daca suntem multumiti cu starea noastra jalnica si de plans, nu-L vom lasa pe Olar nici macar sa ne spuna cam ce ganduri are El cu noi.
Povestea e valabila pentru oricine dar pt. tine am una in ton cu semnatura ta:
„Doi bărbați bolnavi, imobilizați la pat, împărțeau aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea zilnic rezemat pe o pernă, câte o oră, pentru a ajuta drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă priveliștea pe care o putea oferi unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau toată ziua: despre credință, despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanța. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea rezemat, îi descria celuilalt ce vede afară.
Omul ce nu putea privi pe fereastră era tare fericit pentru ora aceea din zi când i se descria, de către colegul său, amănunțit, ce se întâmplă în afara spitalului. Nădejdea sa de însănătoșire creștea și căpăta speranță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un lac minunat. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând pe apă bărcuțe în miniatură. Tineri și bătrâni se plimbau voioși, admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile iar pe cer se vedeau păsări în feeria zborului.
Omul de la fereastră povestea cu voce domoală și cu detalii minuțioase tot ce vedea. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță, omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși vecinul de cameră nu putea auzi muzica, reușea să-și imagineze costumele, carele alegorice și caii împodobiți. Altădată povesti de o procesiune religioasă ce o vedea pornind de la biserica din apropiere.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt de a se bucura de priveliștea de afară. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea.
Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, chemă brancardierii să ia trupul neînsuflețit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjise după patul de lângă geam se transferă în locul pe care și-l dorise atâta. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși să se proptească într-un cot și să arunce o privire afară.
În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întrebă:
- Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc cu un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să-mi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?
Sora îi răspunse surprinsă:
- Vai! Nu știați că vechiul dumneavoastră coleg de cameră era orb? Nu putea să vadă nici măcar zidul, darămite altceva. Apoi adăugă: Poate că voia să vă încurajeze sa nu deznadajduiti si sa va gasiti motivatia launtrica de a lupta pt. viata.”
|