[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de delia31

O, ce fineturi! Ce adancimi! Ce inaltimi!
Mi-ai amintit de Inaltul Bartolomeu. Avea darul acesta poetic (ca si tine) de
a-ti sesiza o taina, de-a te imbia sa i te deschizi, sa-i dai tarcoale prin taramuri rarefiate, invaluindu-te in subtilitati kalokamistikos ( frumos si mistic. nespus de frumos), dar te lasa intr-un dulce suspans..opera aperta...deschis plinirii si plinatatii, dupa cum ii dadea fiecaruia Duhul a intelege.

Duhul Sfant pogorandu-Se ca un porumbel...

Pogorare si coborare. Cred ca nu-s tocmai tot una. E o distinctia poate insesizabila intre ele. Pogorarea, cred ca e ceva mai subtil decat coborarea.
"A (te) cobori" e a veni de undeva de sus si a te lasa apartinut de cele de jos. A te da pe tine jos(ului), ca sa zic asa. A nu mai fi (mai) sus.

In timp ce, in "a (se) pogori" se simte un nedeslusit "coincidentia oppositorum". Pogorare inseamna si "a fi sus" si "a fi jos" simultan, e si inaltime si adancime deodata, fiindca pogorarea presupune coborare, fara insa desprinderea de cele de sus.

De aceea in Crez spunem ca Logosul S-a pogorat, nu S-a coborat, facandu-Se adica, ce nu era, dar ramanand si ceea ce era. Despre Duhul Sfant, la fel, spunem ca se pogoara, nu ca se coboara.

Duhul Sfant pogorandu-Se ca un porumbel... As fi tentata sa zic invers. Poate porumbelul pogorandu-se ca Duhul Sfant. Creatura imitandu-si Creatorul. Delicat, gingas, fara sa se desprinda de cele de sus. "Coborand ridicandu-se", asa cum ai sesizat tu la porumbeii copilariei tale.

Interesanta comparatie a evanghelistului, nu! Duhul Sfant ca un porumbel! Creatorul, ca una din creaturi! Cred ca prin exprimarea asta, evanghelistul, folosindu-se de ceea ce stim, incerca sa ne spuna ceea ce nu stim.





Taina inaltarii prin coborare. Fiindca, paradoxal, a cobori (mintea/nous-ul/duhul in inima) e de fapt a urca ( in cele ale Duhului).

Nota. Paradoxal - pentru alde mine, si pentru cei cu mintea ne(a)dusa in inima.
Pentru isihasti si poeti insa, paradoxul e un mod de viata. Ei/voi pot/puteti talcui fara sa epuizeze/epuizati acel ceva nelamurit din asezarea porumbeilor, coborare si ridicare deodata, adancime si inaltime laolalta..
„Ma porti prin tot adancul si inaltul / Si-mi pare ca in mine e un Altul” (citat din memorie dintr-un poet al adancurilor inalte. Sau al inaltimilor adanci... Cine poate sti ? unde se sfarseste cerul oglindit in ape?)

Frumos comentariu, Delia! Mulţumesc....:)

*
Încerc să îţi dăruiesc ceva acum.
Vreau doar să îmi acorzi atenţia ta cu toată seriozitatea şi cu tot spiritul critic. Te rog, frăţeşte, să fii vigilentă, până la încordare chiar. Sau, pur şi simplu, receptivă pentru câteva minute, aşa cum alegi tu.

Am auzit adeseori că se foloseşte acest termen, "paradox", pentru realităţile trăite ale vieţii creştine, duhovniceşti (adică de rugăciune). Tresar nervos, mă tulbur undeva în inima mea când întâlnesc această expresie... Mă întristez foarte. Sufăr.
Ceea ce lasă impresia că ar fi "paradox" îmi pare doar dovada că mintea noastră se grăbeşte să numească, din afară al ei, ceea ce ţine de lăuntrul experienţei tainice. Actul numirii ca paradox al unei realităţi simple (mersul firesc al sufletului la întâlnirea minţii cu lumile sale lăuntrice) este un act eşuat. O oprire şi o respingere. O ne-credere, o ne-cunoaştere, o ne-trăire, o ne-participare. Ne-fiinţare. Un păcat. Un refuz. O murire spontană.
Un clivaj.
Dovada clară că lipseşte experienţa străpungerii, urmată de durere şi leac...:)

Când experienţa se continuă lin în noi, când ne lăsăm purtaţi (în împletire cu zvâcul alegerii înaintării), când consimţim la ceea ce noi înşine am iniţiat, atunci vine o clipă când perspectiva se răstoarnă. E o experienţă a continuării experienţei în cu totul alt plan. Unul răsturnat.
Fapt efectiv, experienţă trăită, semn al continuităţii prin contrariu, al schimbării calitative a lucrurilor ca o firească urmare a unui drum făcut până la capăt, susul devine jos şi invers etc. Nu este ometaforă, nu este un moft moralist, nu e un îndemn scornit ori un adevăr de cafenea că ai acces la înălţimi micşorîndu-te, coborînd, nimicindu-te. Ci pur şi simplu, făcînd şi fiind aşa, în experienţa cea mai autentică a cugetului şi simţirii tale, deodată urci (mai degrabă eşti urcat, ţi se întâmplă asta fără voia ta, ori nu prin puterea ta) şi ai o perspectivă uluitoare şi, repet, inversată. Ori, poate, eşti acolo unde totul e invers... Ca în poveştile cu flăcăii de se căţărau în pom şi ajungeau în alt tărâm...:)

Aici nu e vorba de paradox (asta doar o minte neînţelegătoare şi fără experienţă a faptului continuităţii vieţii sufleteşti o poate spune) ci e însuşi firescul vieţii omului, întâlnit doar în viaţa duhovnicească. Ceea ce în viaţa de rugăciune e firescul şi legea, pentru mintea cea din afară, pentru omul neduhovnicesc, e paradox, vai...
Ceea ce pentru ochiul lăuntric e simplă experienţă evidentă, pentru ochiul din afară e nălucire ori părere ori ...tulburare oftalmologică. La fel cu toate celelalte simţuri, la fel cu cele cugetate.

Musai, o experienţă asumată până la capăt în actul umil şi cu lepădare de sine al rugăciunii CONTINUĂ în modul cel mai firesc cu o perspectivă inversată. De nu se petrece această schimbare de perspectivă, rugăciunea e ratată, avortată, neîmplinită.
Aşadar, într-un act împlinit, unei coborâri îi creşte pe nesimţite "umbra" ridicării, adâncul şi înaltul se însoţesc, se împletesc, simţământul de nesfârşită micime şi căinţă se împleteşte peste voia ta cu sentimentul darului nespus de înălţător, cu mângâierea şi bucuria de nespus... Cu cât ruşinea de sine şi durerea sunt mai mari, cu cât conştientizarea oribilei alcătuiri e mai pregnantă, cu cât simţământul că faptele tale sunt mai îngrozitoare te copleşeşte strivindu-te şi scufundîndu-te până la a nu mai deveni nimic,decât o simplă prezenţă (de care te minunezi că este) - cu atât se ridică o alinare, o lumină, o adiere, un zâmbet, o mângâiere, o şoaptă răcoroasă şi dulce... E firesc, e un act rotund, împlinit, întreg.
Vezi dar, că nu-i un paradox, ci o plinire. O experienţă deplină.

Şi cât de uşor se pierde!
Eu scriu acum despre ea pentru că am pierdut-o şi nu mai trag nădejde să o recapăt.
Dacă aş mai fi sperat să o recapăt nu aş mai fi scris despre ea ci aş fi păstrat-o tainică.
Dumnezeu este gelos.
Doar pentru că noi suntem uşuratici, frivoli.