[tabitha]

Viaţa ei a fost mereu o rană deschisă şi destinul, un lung blestem. A trăit mari dureri şi a trecut prin umilinţe greu de închipuit, pentru ca într-un târziu, descoperind iertarea şi mila creştină, să dăruiască oamenilor un spital, o şcoală şi cea mai frumoasă biserică din Bucureşti: Domniţa Bălaşa.

Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brâncoveanu, Domniţa Bălaşa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blocuri cernite. Stă şi îşi spune povestea mistuitoarelor ei tristeţi - tăcută şi împietrită de durere.
Dârză ca toţi cei din neamul Brâncovenilor, Bălaşa continuă să ne privească de la înălţimea soclului ridicat de Karl Storck, singurul pământean în stare să-i surprindă resemnarea princiară a ochilor ei adânci şi nostalgici, de om născut parcă anume să sufere toată viaţa. Om demn şi integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu şi teama, şi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.

Paştele însângerat

Rar întâlneşti o poveste mai amară şi mai plină de ciudăţenii ca cea a Bălaşei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinţi, când nu avea nici 15 ani; poate insistenţa familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere şi bani mulţi la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopţi la rând; nici că la nunta Bălaşei a fost adus un cocoş fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă şi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ştie că asta însemna ghinion şi piază rea asupra familiei şi a celor prezenţi. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanţuri, pe drumul spre Stambul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la Bucureşti, intra în Palatul Domnesc, cu eşarfa neagră a morţii în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu şi a familiei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putinţă.

*

Aşa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul Dâmboviţei, biserica Domniţa Bălaşa e frumoasă şi plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păstoasă şi bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare şi apune zi de zi. Nimic nu transpare din drama Domniţei, care se afla la Stambul, fără să ştie că tatăl şi fraţii ei erau la doar câteva străzi distanţă, torturaţi şi ucişi unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei şi a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare şi fără de sfârşit.
A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanţuri la picioare, în Ceauş Emini, temniţa femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni şi juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniţei; uluiala şi neputinţa de a înţelege coşmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeaşi celulă şi mama ei, Doamna Marica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, aşa cum va afla întreaga oroare a decapitării fraţilor şi a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului şi apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domniţa va mai trăi o ultimă umilinţă - aceea de a vedea pe fereastra temniţei, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli şi râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambulului.
Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la Bucureşti, dar fără ca liniştea să mai coboare vreodată asupra ei. Răul fusese deja făcut. Domniţa Bălaşa pierduse tot ce putea fi mai de preţ pentru ea: iubirea, inocenţa, duioşia şi, mai ales, încrederea în oameni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renumele familiei, nici faptul că mama ei va reuşi cu mult zbucium să îngroape în pridvorul bisericii "Sf Gheorghe cel Nou", din Bucureşti, osemintele martirului domnitor. Domniţa îşi va căuta alinarea în singurătatea şi în liniştea paradisiacă a livezii din prundul Dâmboviţiei - un loc de grădină, cu flori şi stupi forfotind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital şi un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre. Blestem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidurile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Domniţei, iar de nu va asculta aceasta şi va mişca din locul ei măcar o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grabnic şi nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a şi întâmplat în 25 decembrie 1989, cu cei din familia Ceauşescu.

Biserica în care nu s-a slujit nicio înmormântare

Din toată suferinţa Domniţei nu a mai rămas astăzi decât povestea unei vieţi amare şi o biserică răpitor de frumoasă. Cu greu găseşti în Bucureşti o biserică mai elegantă şi mai atent împodobită - în ceea ce priveşte detaliile - ca ea. În fiecare duminică, la aceeaşi oră, neabătut şi spijinit energic în bastonul său cu intarsii de argint, apare epitropul testamentar al bisericii, Constantin Bălăceanu Stolnici. Salutând discret şi înclinând uşor capul în semn de preţuire plină de respect, intră pe uşa din dreapta altarului şi se aşează pe jilţul său pregătit special, pentru a da bineţe Domnului şi a participa în felul său, tăcut şi boieresc, la întreaga coregrafie mistică de dinaintea Sfintelor Daruri. Scaunul din altar este locul lui preferat, locul unde se lasă pătruns de emoţia liturgică a rugăciunilor şi unde gândurile renunţă la goana lor frenetică, pentru a se odihni câteva momente, măcar pentru a admira un cânt sau o icoană a Mântuitorului. Dincolo de gravitatea funcţiei lui de epitrop şi de faptul că e un Brâncovean prin alianţă, Constantin Bălăceanu Stolnici vine la Domniţa Bălaşa cu dragostea şi bucuria primei iubiri. Se simte nespus de bine aici şi îl încântă fiecare amănunt, chiar dacă ochiul descoperă, când şi când, unele mici abateri de la erminia ortodoxă.
Dacă îl întrebi ce înseamnă biserica pentru el, academicianul Bălăceanu Stolnici tresare uşor, cade o clipă pe gânduri şi apoi se miră cu blândeţea lui de om subţire şi educat, mărturisind că Domniţa Bălaşa este, în primul rând, o biserică de familie. Dincolo de istoria ei plină de tristeţi şi evenimente nedorite, e biserica de care se simte legat emoţional. E o biserică vie, contradictorie şi greu de descris. O biserică a încercărilor de tot felul, dar şi a liniştirii liturgice - biserică de suflet. Altcumva, nu poţi să-i găseşti niciun cusur. La ea, totul e potrivit şi pe măsură. E mare, dar fără să deranjeze. E foarte bizantină, dar are nenumărate elemente occidentale - în special vitraliile comandate în Germania, cu stemele Brâncovenilor şi ale Ţării Româneşti. Mai sunt şi micile ancadramente gotice sau statuile acelea funerare din interior, care nu se potrivesc cu ortodoxia tradiţională, dar ce mai contează? Domniţa Bălaşa e foarte bizantină în fibra ei lăuntrică, în respiraţia icoanelor şi în muzicalitatea zidurilor... În tot Bucureştiul nu găseşti o biserică mai muzicală, mai sonoră ca ea. Nu întâmplător, pe aici au trecut mari conducători de cor şi mari compozitori de muzică bisericească. Aici a fost corul "Carmen" şi tot aici au cântat cei mai mari cântăreţi de la Opera Română. Dimpreună cu frumosul şi acustica excepţională a locului, tradiţia a impus ca la Domniţa Bălaşa să se promoveze liturghia somptuoasă şi mai puţin predica savantă. Întâmplător sau nu, aici nu au fost niciodată predicatori mari. Au fost însă liturghisitori aleşi pentru modul profund în care slujeau. Asta i-a atras pe oameni şi a făcut ca Domniţa Bălaşa să devină, încetul cu încetul, o biserică de renume, căutată - mondenă chiar. Nu întâmplător, în perioada interbelică, marile familii boiereşti ale Bucureştiului îşi făceau nunţile şi botezurile în acest loc. Nu întâmplător, la Bălaşa nu s-a săvârşit niciodată vreo înmormântare! Biserica Bălaşa a fost şi va rămâne pe vecie o biserică de sărbătoare. O biserică a cununiei şi a fastului aristocratic. Chiar şi acum e coadă pe lista de aşteptare la ceremoniile de nuntă. Chiar şi acum, biserica Domniţei e considerată o alegere de bun gust şi de rafinament. Fără să ştie prea multă istorie, noua protipendadă bucureşteană se include în această tradiţie nobiliară şi de bonton a bisericii; tradiţie explicabilă măcar prin faptul că Bălaşa nu a fost niciodată parohie, ci un discret paraclis patriarhal, preferat deloc întâmplător de mai marii Bisericii noastre: Iustinian şi Teoctist - iubitori de linişte, de frumos, de discrete sonorităţi psaltice.