,,Biruind invataturile eretice

Apoi, cu sfatul de obste al Sfântului Vasile cel Mare si al altor multi credinciosi si episcopi, Sfântul Grigorie, ca un barbat întelept si puternic la cuvânt, a fost îndemnat sa mearga la Bizant pentru biruirea învataturii celei eretice si pentru apararea dog­melor celor drepte ale sfintei credinte. Dar mai înainte de a merge la Bizant, Sfântul Vasile cel Mare îmbolnavindu-se, s-a sfârsit; si asa s-a stins luminatorul a toata lumea, pentru care Sfântul Grigorie, plângând mult si cu cuvânt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui si ajungând la Bizant, cetatea cea împarateasca, l-au primit dreptcredinciosii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împutinata si numarul credinciosilor lesne de numarat, de vreme ce, cea mai mare parte a cetatii se dusese pe urma ereziei si toate bisericile lui Dumnezeu cele mari si frumoase le tineau ereticii; numai una mica si veche, a Sfintei Anastasia, nebagata în seama de dânsii, era lasata dreptcredinciosilor.

Drept aceea, Sfântul Grigorie îndata înarmându-se îm­potriva ereticilor cu prastia cuvântului lui Dumnezeu - pre­cum odinioara David împotriva Filistenilor -, biruia întrebarile si dogmele lor, pe care le rupea ca pe niste pânze de paianjen. În toate zilele întorcea pe multi de la credinta cea rea catre dreapta credinta. Apoi, cu cuvintele cele întelepte si insuflate de Dumnezeu, în putina vreme a înmultit atât de mult Biserica lui Hristos, încât nu era cu putinta a se numara. Iar numarul ereticilor se împutina din zi în zi si se împlinea ceea ce se scrisese în Sfânta Scriptura despre casa lui David si a lui Saul: casa lui David se înalta si se întarea, iar casa lui Saul slabea.

Neîncetând rautatea arienilor si a macedonenilor, s-a ridicat un eretic nou din Siria, cu numele Apolinarie, care întelegea rau întruparea Domnului, propovaduind-o a fi neadevarata, ca si cum Hristos n-ar fi luat suflet, si ca în loc de suflet, avea dumnezeirea. Apoi, fiind bun vorbitor ereticul acela si iscusit în întelepciunea elineasca, pe multi a înselat cu erezia sa, iar ucenicii lui strabateau pamântul, vânând pe cei neînvatati si atragându-i la pierzare, ca cu o undita. Iar bunul nevoitor, Sfân­tul Grigorie, avea iarasi mare nevointa, luptându-se cu ereticii si cu cei cazuti din dreapta credinta, învatându-i, rugându-i, si pe unii pazindu-i în credinta, iar pe altii ridicându-i din cadere. Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurând poporul, cleveteau împotriva Sfântului Grigorie. Mereu semanând o clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mânie si rautate împotriva Sfân­tului Grigorie. Deci, cei ce nu puteau sa priceapa mestesugul cuvintelor eretice si sa înteleaga adâncul tainelor lui Hristos, lu­pii si ereticii erau crezuti si cinstiti, în locul pastorilor si bunilor învatatori, iar pastorul cel ce învata adevarul, se socotea ca un lup si eretic. Si facând gâlceava, aruncau pietre asupra sfântului, ca si altadata iudeii asupra Sfântului Întâiului Mucenic Stefan.

Dar neîndestulându-se cu rautatea lor, l-au prins ca fiarele si l-au adus înaintea judecatii eparhului cetatii, ca pe un tulburator si pricinuitor de gâlceava.Dar sfântul, nefiind vinovat de nici o rautate, ci fiind blând si smerit cu inima, într-atâta primejdie si navalire de popor, zi­cea catre Dumnezeu: în numele Tau, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti. Iar eparhul stiindu-i nevinovatia si vazând rautatea omeneasca cea nedreapta, l-a lasat liber si a iesit mucenicul fara rani si fara bataie, ca un purtator de cununa, fara lovituri, având totusi vointa sa patimeasca pentru Hristos.

Teologul sau Cuvantatorul de Dumnezeu (I)

Cu nevointe ca acestea si cu lupta cea mare cu ereticii, stralucind Sfântul Grigorie, s-a facut cunoscut tuturor. Întelepciunea lui fiind slavita pretutindeni, a fost chemat de toata Sfânta Biserica cu un nume nou „Teologul", adica „Cuvântatorul de Dumnezeu", asemenea celui mai vechi cuvântator, adica Sfântului si iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Aceasta numire de „Cuvântator de Dumnezeu", desi se da de obste tuturor celor mai mari învatatori si arhierei, pentru ca toti au predicat cu dreapta credinta Sfânta Treime, însa Sfântului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adica sa se numeasca „Cuvântator de Dumnezeu", spre semn de biruinta asupra acelor atât de mari si de multi eretici; si de atunci au început toti a-l chema „Cuvântator de Dumnezeu".

Deci, era foarte iubit de cei dreptcredinciosi si toata multimea voia sa-l aiba patriarh. Chiar si Petru, patriarhul Al­exandriei, care a luat scaunul dupa marele Atanasie, a scris acestui mare Sfânt Grigorie, Cuvântatorul de Dumnezeu, încredintându-i scaunul cetatii lui Constantin (379-381) ca unui pastor vrednic si ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Bi­serica lui Hristos. Dar îndata i s-a facut împiedicare de oamenii cei rai în acest chip.

Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim, de neam egiptean, mester în rautate, viclean si înselator. Acela venind la fericitul pastor Grigorie, Cuvântatorul de Dumnezeu, a lepadat nedumnezeirea elineasca si fiind botezat, s-a unit cu Sfânta Biserica. Dar vietuia cu viclesug, acoperindu-se fatarniceste cu cucernicia, ca si cu o haina de oaie, iar înauntru era lup, lucru descoperit mai pe urma. Iar arhiereul lui Dumnezeu Grigorie, nestiindu-i viclesugul lui si întoarcerea de la pagânatate spre crestinatate socotind-o dreapta, l-a facut lo­cuitor sub un acoperamânt cu el. Însa, urmând lui Iuda, a gândit sa se departeze de parintele si învatatorul sau si sa ridice razboi asupra lui si luând ajutator al scornirii sale pe un prezbiter oare­care, netemator de Dumnezeu si iscusit a tese viclesuguri, a în­ceput cu viclesug a se îngriji în taina cum ar putea sa rapeasca scaunul patriarhiei Constantinopolului. Dar de vreme ce la un lucru ca acesta era trebuinta nu de putin aur, adica cu plata si cu daruri sa înduplece pe multi la împlinirea gândului sau, de aceea pentru aur se îngrijea mai întâi, si cu sporirea satanei si-a câstigat dorinta în acest chip.

A venit în Bizant un prezbiter din insula Tasos, aducând aur mult. Voia sa cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmura care se aduceau de la Procones. Pe acela înselându-l cu mari fagaduinte, au luat aur destul, sa le ajunga pentru savârsirea viclesugului scornit si au trimis în taina la Alexan­dria multe si mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor si clericilor de lânga dânsul, rugându-l foarte mult sa-i trimita la Bizant pe episcopii sai si prin ei sa ridice pe Maxim la scaunul patriarhiei. Petru amagindu-se cu darurile, ca si cum ar fi uitat de scrisoarea sa mai înainte catre Sfântul Grigorie, s-a învoit îndata la rugamintea lor si nezabovind episcopii cei trimisi de dânsul, au venit din Egipt în Constantinopol, nespunând nimanui scopul lor, nici pastorului, nici clerului, nici la vreunul din boieri. Iar în vremea cântarii Utreniei, au intrat în biserica cu Maxim si voiau sa-l sfinteasca pe Maxim ca patriarh."