[maria32]

Îndurate şi mult milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, miluieşte-mă pe mine mai înainte de sfârşit. Căci ştiu ce judecată înfricoşătoare şi straşnică mă aşteaptă pe mine, înaintea a toată zidirea, când se vor arăta toate lucrurile mele cele necurate şi spurcate. Şi cu adevărat nu sunt vrednic de iertare, căci acestea covârşesc cu mulţimea nisipul mării. Pentru aceasta, o, Stăpâne, nici îndrăznesc a face cerere de iertarea lor, căci am greşit Ţie mai mult decât toţi oamenii. Mai mult decât desfrânatul am trăit în desfrânare. Mai îndatorat m-am făcut Ţie decât cel cu zece mii de talanţi. Mai mult decât vameşul am nedreptăţit. Mai mult decât tâlharul m-am omorât pe mine însumi. Mai mult decât desfrânata am desfrânat eu, iubitorul de desfrânare. Mai mult decât ninivitenii am greşit, fără de căinţă. Mai mult decât Manase am făcut fărădelege, care au covârşit capul meu şi s-au îngreunat peste mine ca o sarcină grea. Şi m-am chinuit şi m-am gârbovit până în sfârşit, că am mâhnit Duhul Tău cel Sfânt, că n-am ascultat poruncile Tale, că am risipit bogăţia Ta, că am pângărit darul Tău, că am cheltuit în fărădelegi arvuna pe care mi-ai dat-o, că am spurcat sufletul meu cinstit cu chipul Tău, că vremea pe care mi-ai dat-o spre pocăinţă am petrecut-o împreună cu vrăjmaşii Tăi, că n-am păzit nici o poruncă a Ta, că am întinat cu totul haina pe care mi-ai dat-o, că am stins făclia dreptei socoteli, că netrebnică am făcut prin păcate faţa mea pe care ai strălucit-o; că ochii mei pe care i-ai luminat i-am orbit de voie, că am spurcat buzele mele, pe care le-ai sfinţit de multe ori cu dumnezeieştile Tale Taine, prin cuvinte de ruşine.
Ştiu cu adevărat că voi sta înaintea scaunului Tău celui înfricoşător ca un osândit, eu, spurcatul, şi că toate cele lucrate de mine se vor vădi şi nimic nu se va ascunde înaintea Ta. Pentru aceasta mă rog Ţie, Preaîndurate şi Milostive Doamne, iubitorule de oameni, ca nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine şi nici cu urgia Ta să mă cerţi. Nu zic ca să nu mă cerţi, căci cu neputinţă este aceasta din lucrurile mele, dar nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine. Şi voi dobândi milă de la Tine, dacă nu cu mânia Ta, nici cu urgia Ta mă vei certa pe mine, nici vei arăta lucrurile mele înaintea îngerilor şi a oamenilor, spre ruşinea şi ocara mea. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine; dacă mânia vreunui împărat muritor nu o poate suferi nimeni, cum voi suferi eu, ticălosul, mânia Ta, a Dumnezeului meu? Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă cerţi. Ştiu pe tâlharul care a cerut şi îndată a dobândit iertare de la Tine; ştiu pe desfrânata care din tot sufletul s-a apropiat de Tine şi a fost iertată; ştiu pe vameşul care a suspinat din adânc şi s-a îndreptat. Iar eu, prea ticălosul, covârşind pe toţi cu păcatele, nu voiesc să le urmez lor cu pocăinţa, pentru că nu am lacrimi îndestulate, nici mărturisire curată şi adevărată. Nu am suspin din adâncul inimii, nu am suflet curat, nu am dragoste de Dumnezeu, nu am sărăcie duhovnicească, nu am rugăciune neîncetată, nu am înfrânare a trupului, nu am curăţia gândurilor, nu am voinţă plăcută lui Dumnezeu. Deci, cu ce faţă sau cu ce îndrăzneală voi cere eu iertare? Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine.
De multe ori, Stăpâne, am făgăduit să mă pocăiesc. De multe ori, fiind în biserică şi umilindu-mă, cad la Tine, dar ieşind afară îndată mă poticnesc în păcate. De câte ori m-ai miluit, iar eu te-am mâniat. De câte ori îndelung ai răbdat, dar eu nu m-am întors. De câte ori m-ai ridicat iar eu iarăşi, alunecând, am căzut. De câte ori m-ai ascultat, iar eu nu te-am ascultat. De câte ori m-ai dorit, iar eu nicidecum nu ţi-am slujit Ţie. De câte ori m-ai cinstit, iar eu nu ţi-am mulţumit. De câte ori, ca un Părinte preabun pe mine, cel ce păcătuiam, m-ai rugat şi m-ai sărutat ca pe un fiu şi, deschizându- Ţi braţele, ai strigat: Scoală-te, nu te teme, stai, vino iarăşi; nu te înfrunt, nu Mă scârbesc, nu te alung, nu îngădui să fie împietrită zidirea Mea, fiul Meu, chipul Meu, omul pe care l-am făcut cu mâinile Mele şi întru el m-am îmbrăcat şi pentru el mi-am vărsat sângele. Nu mă întorc de la oaia cea cuvântătoare şi pierdută, ce vine către Mine. Nu pot ca să nu-i dau iarăşi cinstea cea dintâi. Nu pot ca să nu o număr cu cele nouăzeci şi nouă de oi, că pentru aceasta şi numai pentru aceasta m-am pogorât pe pământ, am aprins făclia, trupul Meu, am măturat casa şi am chemat pe prieteni, puterile cereşti, ca să ne veselim pentru aflarea ei. Deci, pe toate acestea, ca un preabun şi de oameni iubitor mi le-ai dăruit mie, Stăpâne, iar eu, ticălosul, defăimându-le, m-am dus în ţara pierzării cea străină şi depărtată. Ci Tu, preabunule, mă întorc şi iarăşi, să nu Te iuţeşti asupra mea, a ticălosului şi nici cu mânia Ta să mă mustri preamilostive, ci mai rabdă-mă şi nu te grăbi a mă tăia ca pe smochinul cel neroditor, nici nu porunci ca să mă secere mai devreme din viaţa aceasta, ci povăţuieşte-mă la pocăinţă.