Este ca în relația părinte-copil. Un părinte bun îl ține de mână pe copil, răspunde întrebărilor sale ajutându-l să înțeleagă, îl învață ce este bine și ce este rău, așa încât el singur să facă alegerile bune pentru viața sa. Deci îi respectă libertatea de alegere, nealegând în locul său.
Copilul este receptiv și, știind că nu are experiență și nici putere, ci că depinde de tatăl său, având și totală încredere în acesta, nu ține să-și impună voia, nu crede că știe deja cum să acționeze și nu dorește să iasă din legătura cu tatăl său ca să fie independent. Ci își supune voia proprie pentru că știe, crede că voia tatălui său este mai bună. Dar deși o supune, nu o anulează, ci o unește cu a tatălui, adică vrea să facă ceea ce vrea tatăl său, pentru că se simte iubit de acesta și are încredere în el mai mult decât în sine însuși.
La fel și cu gândirea. Copilul gânește, căci mintea lui este scormonitoare, dornică să afle, să înțeleagă. Însă mereu pune întrebări, caută ajutor, nu se izolează de părintele său.
Noi, mințile și sufletele noastre, suntem niște receptacule ale Duhului Sfânt; temple, cum zice Apostolul, menite să primească. Duhul Sfânt este polenul cel care fecundează floarea sufletului nostru, fără de care nu putem aduce rod.
Această stare de receptivitate, de deschidere, de dorință de a primi este posibilă numai dacă ne golim de duhul (eul) nostru, devenind săraci cu duhul.
|