[anna21]

Foarte bine ai surprins.. asa am si eu impresia, ca ne-am construit idoli din diferite concepte preluate din ortodoxie. (sau "mi-am construit", ca sa nu se simta altii jigniti).
Sau alta analogie, aflata pe forum: sunt (suntem?) in situatia celui care vrea sa-si potoleasca setea cu un pahar de apa desenat. Deoarece cunoastem la nivel intelectual, dar nu traim suficient ceea ce cunoastem.

Incepi sa vezi ca lumea nu scrie pentru ca nu are ce? (sau inteleg eu gresit?)

Eu mai cred ca oamenii nu sunt deschisi in a vorbi despre ei deoarece devin foarte vulnerabili. Orice detaliu poate fi intors si folosit impotriva lor. Deoarece suntem de acord cu sacrificiul, daruirea, suferinta.. dar doar de la altul!

Eu as scrie, dar experientele mele "luminoase" s-au consumat pe la 18-25 ani, iar in lumina experientei de azi le numesc inselare si pacate.. (cu indulgenta, naivitate). Ma gandeam doar la el, compuneam poezii despre el, ii desenam portrete din memorie cand era departe.. asta asa, ca exemplu ca era intotdeauna in mintea mea, cu cele mai nesemnificative detalii. Era tot universul meu.

Ei bine, dupa ani de casatorie, daca ne intrebam (pe noi insine sau unul pe altul) daca ne iubim.. nu puteam raspunde "da".

(asta poate parea socant pt multi, dar daca incerci mult timp sa faci exercitiul sinceritatii fata de tine, vei afla lucruri cu totul surprinzatoare, cum ar fi ca nu prea suntem in stare sa iubim nici pe cei apropiati, macar. De multe ori ne este greu sa suportam lucruri marunte, chiar).

Ceea ce cred ca se intampla este ca pe masura ce trece timpul, intelegi ca nimic nu este suficient. Iubirea aceea eterna si sublima de la inceput devine insuficienta, ca o haina care-ti ramane mica atunci cand cresti. Pentru ca nici un lucru din aceasta viata nu ne este dat ca sa ne "implineasca".

Eu sunt foarte nedumerita de oamenii care pretind ca se iubesc "ca la inceput". Ii suspectez ca nu au trait, de fapt, nimic (sau sunt abia la inceput de drum).

(in plus, cred ca unii dintre cei care idealizeaza iubirea sunt destul de imaturi afectiv. Cum bine observa o forumista nou venita, pe alt thread, iubirea este a da, a oferi.. nu a primi. Inseamna sa renunti, sa rabzi.. cam in gama aceasta.
De exemplu, eu am strans in timp o lista cu argumente ca nu-mi iubesc copiii, desi mi se pare ca sunt cea mai devotata mama -si orice femeie normala Pune copiii pe primul loc- printre care: am preferat sa ma uit la un film decat sa petrec timpul cu copiii, am cumparat pizza in loc sa gatesc ceva sanatos, am tipat la ei, am jignit copilul cand a gresit, am pedepsit exagerat..etc.. dar cel mai important: nu ma rog zi si noapte pentru mantuirea lor. Ca daca i-as iubi cu adevarat, nu as pune nimic inaintea mantuirii lor, doar asta m-ar preocupa si in permanenta m-as ruga.. (nu filme, nu romane, nu plimbari, nu sport.. ca nimic nu conteaza).Dar nu fac asta.
In mod similar, a-l iubi pe sot inseamna a cauta mantuirea lui. Ca ce pot sa doresc mai mult pentru el? Dar nu pot spune ca aceasta ma preocupa in permanenta. Nu. Ci tot persoana mea ma intereseaza: ce sa mananc in post.. ce fusta (lunga) sa-mi cumpar pt mers la biserica (deci un egoism cu preocupari "crestine"), cum sa imi fac timp de forum etc...)

Ar trebui sa ma opresc aici pt. ca ai batrani oricum stiu astfel de lucruri, iar ai tineri vor ucide mesagerul.