Citat:
Īn prealabil postat de florentina2014
Nu inteleg de ce cu alti copii vorbesesc frumos si am rabdare,nu inteleg de ce pot spune ca mai mult imi iubesc nepotica decat proprii copii.... pot spune ca am asa starea asta de cand sa nascut fata mea,,,,din certurile cu taicasu,,,,aproape am ajuns sa nu o support.. Stiu ca suna prostesc si strigator la cer,de aceea vreau sa ma ajutati sa imi dau seama ce se intampla de ce am asa comportament...copilul meu sufera iar mie imi pare rau abia dupa ce fac....dar tot nu incetez  |
Partea asta mi-a atras atentia. Pare a fi un strigat de ajutor al femeii careia ii functioneaza instinctul de mama perturbat de ceva si totodata al fetitei care sufera de pe urma acestor discontinuitati.
Sa fie vorba de oboseala mamei, de stres, de problemele de cuplu.. Dar daca e mai mult de atat?! Orice ar fi, se rezolva! Dar nu de la sine si nu procedand ca pana acum.
Ma intreb daca ti-ai dorit cu adevarat acest copil. Te-ai bucurat sincer ca ai o fetita? O iubesti? (Nu sunt intrebari la care sa raspunzi aici ci in intimitate, deoarece nu sunt puse cu scopul de a te judeca ci de a te ajuta sa-ti lamuresti tie insati niste lucruri. Sunt femei care recunosc deschis ca nu vor copii, altele care vor doar unul, altele care vor doar baiat sau doar fata, altele care spun ca vor copii, dar fara s-o dovedeasca si cu fapta - de unde rezulta ca ele nu-si doresc deloc copii, doar ca nu vor sa recunoasca nici fata de ele insele, cu atat mai putin fata de altii - dupa care urmeaza drama - apare un copil iar ele ajung sa mimeze iubirea si bucuria de a avea acel copil; pe altele le enerveaza ca unul dintre copii le reaminteste de cineva pe care ar vrea sa-l uite.. si cate si mai cate). Sunt cazuri si cazuri, nu trebuie sa mire pe nimeni).
Sfatul meu e sa spovedesti duhovnicului comportamentul pe care-l ai fata de copiii tai si toate aceste trairi descrise mai sus. Usor, usor vor veni si raspunsurile - vei recunoaste sau intelege cauza care te determina sa ai un comportament despre care singura recunosti ca nu e cel potrivit si care ii provoaca fetitei suferinta.
Pe langa asta, e nevoie sa lupti cu tine, cu toate impulsurile care te indeamna sa o certi din nimic sau s-o respingi, cu raceala, lipsa de atentie si afectiune, enervarea care vin la pachet.. etc. Deci spovedanie (o data, de 2 ori, de cate ori vezi ca lucrurile nu se schimba...), mult autocontrol si constiinta faptului ca e fetita ta, ca e doar un copil, ca nu are nicio vina, ca are mare nevoie de tine, ca are nevoie sa o iubesti mult!
Fii mama adevarata iar nu mama vitrega! Si iubeste-ti copiii, inainte de toate!! Daca nu tu, atunci cine?!
Cineva a zis pe aici ca iubirea parintilor pentru copil e neconditionata, dar nu si a copilului fata de acestia. Eu zic ca nicio iubire nu e conditionata, unele iubiri par a fi mai firesti, de unde si intelegerea grestita ca o mama isi iubeste automat copilul sau invers. Iubirea nu e innascuta, dar e obligatorie la porunca Mantuitorului de a ne iubi unii pe altii, de a iubi pe aproapele ca pe noi insine, de a iubi chiar si pe vrajmasi.