Citat:
În prealabil postat de Traditie1
Ura de sine nu implica depresie ci, paradoxal, o bucurie (dupa cum spune Scararul în capitolul despre plâns) împletita cu durerea pentru propria necuratie. Aceasta bucurie e datorata faptului ca sufletul recunoaste ca prin acest proces de auto-condamnare sufletul înviaza la conditia de copil al lui Dumnezeu, de fiu ascultator si recunoscator care beneficiaza de iertarea si mila Lui si de viata vesnica fericita. Dar aceasta ura nu e un produs al autosugestiei sau al miscarilor voluntare a mintii omului ci e rezultatul unei imulinari duhovnicesti.
Deci ura de sine nu e totuna cu ura patimasa, e de fapt o nemultumire acuta de sine. Ideea e e ca iubirea nu se dobândeste pe cai pozitive, adica nu e ceva adaugat ci pe cai negative, prin lepadarea a ceva.
|
Mai degrabă , este recunoașterea nimicimii noastre ! Gândul la moarte ne ține in trezie, disprețuind cele prețuite de alții și prețuind cele disprețuite de ei. Este cea ce ne separă , ne diferențiază față de ce făr de credință, față de atei sau alte religii. Ura față de patimă este singura ură cu folos, e ura ce naște adevărata iubire, iubirea în și cu Hristos.