Nu tot cel ce este tacut, linistit din fire, are tacerea ca virtute. De fapt tacerea nu exista de la sine, ea trebuie sa aiba un fundament, o baza. In multe cazuri tacerea are la baza nestiinta, egoismul, lasitatea etc. Adoptarea tacerii in situatia in care se impune sa marturisim Adevarul/adevarul este de fapt osanda.
Tacerea cea buna este cea fundamentata pe smerenie. Mai este insa tacerea izvorata din contemplarea Tainelor lui Dumnezeu, ce exprima acel caracter apofatic al cunoasterii lui Dumnezeu. Aceasta mai reveleaza un fapt, si anume conditia limitata a limbajului de care dispunem, caci cel creat nu va putea talmaci niciodata, in mod deplin, in cuvinte, cele ale necreatului. In acest caz, necuvantul sau negraitul nu este lipsa de sens, ci este neputinta cuvintelor de a exprima impartasirea de Cuvantul Insusi.
|