[geo.nektarios]

[COLOR=#000000]IMPLICAREA BISERICII ORTODOXE[/COLOR]

[COLOR=#000000]ÎN POLITICĂ[/COLOR]

[COLOR=#000000]Literatura privind partidele şi alegerile din România postcomunistă a crescut exponenţial de când cetăţenii ţării au obţinut dreptul de a alege şi de a fi aleşi în funcţii publice, însă relaţia dintre religie, partide şi alegeri a fost ignorată, deşi este ilustrativă atât pentru modul în care politicienii s-au folosit de Biserică cât şi modul în care liderii religioşi au încercat să se impună în spaţiul public şi să modeleze democraţia românească. Legătura dintre partide, religie şi alegeri este ilustrată de câteva domenii interdependenţe ce reflectă negocierile continui ce au loc între actorii religioşi şi politici pentru găsirea unui raport de forţe acceptabil pentru ambele părţi [/COLOR]
[COLOR=#000000]În România, există diferenţe substanţiale între culte în ceea ce priveşte avantajele pe care le pot oferi şi pretinde de la clasa politică. Biserica Ortodoxă, căreia 86% dintre români declară că-i aparţin, s-a dovedit a fi un actor politic redutabil şi un aliat indispensabil oricărui candidat şi partid politic ce a căutat sprijinul unui segment larg electoral. Bisericile protestante şi noile grupări religioase însă nu au avut aderenţi în număr suficient de mare pentru a fi atractive politicienilor şi partidelor şi, că urmare, rar au jucat un rol în alegeri. Majoritatea credincioşilor romano-catolici şi reformaţi aparţin minorităţilor maghiară şi germană din Transilvania, fiecare reprezentată politic de un bloc electoral distinct. Dacă formaţiunile politice etnice se bucură aproape necondiţionat de sprijinul bisericilor lor, o pletora de partide politice se află în competiţie permanentă pentru obţinerea suportului Bisericii Ortodoxe şi a credincioşilor săi predominant români. Că urmare, dinamica relaţiei religie-politică este diferită în ce priveşte majoritatea şi minorităţile etnice şi explică rolul predominant pe care acea biserica îl asumă în campanii lectorale în raport cu celelalte culte. [/COLOR]
[COLOR=#000000]Implicarea politică a preoţilor nu este o noutate în România. În perioada interbelică, prelaţii contribuiau activ la campaniile electorale, sfătuind credincioşii să voteze anumiţi candidaţi, binecuvântând însemne electorale sau ridicând osanale din altar pentru partidele lor favorite. Pentru o perioada, Patriarhul Miron Cristea a făcut parte din Regenta ce a condus ţara în numele regelui Mihai, minor la acea vreme, după ce regele Carol al II-lea a renunţat la tron. Constituţia din1923 îi recunoştea drept senatori pe liderii Bisericilor Ortodoxă şi Greco-Catolică. Mulţi preoţi ortodocşi s-au alăturat mişcării legionare, organizaţie paramilitară ce ridica ortodoxia la rangul de cheie de boltă a identităţii române. În alegerile din 1946 preoţii au făcut campanie activă împotriva comuniştilor. După instaurarea regimului comunist, autorităţile au căutat să clădească o societate în care religia nu avea nici un rol şi au lansat o campanie susţinută de persecutare a cultelor. Mănăstiri au fost închise, mii de preoţi au fost arestaţi şi omorâţi în închisori şi lagăre, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în ilegalitate şi proprietăţile sale au fost confiscate. Deşi autorităţile nu au cerut ajutorul cultelor pentru a garanta o participare bună la vot sau un rezultat favorabil candidaţilor comunişti, deoarece alegerile aveau rezultat predeterminat, ele au ajuns la o înţelegere tacită cu Biserica Ortodoxă majoritară care a acceptat, prin modificări de doctrină, să slujească un regim politic declarat ateist. Pe măsură ce comunismul s-a maturizat, Biserica Ortodoxă a devenit din ce în ce mai supusă regimului Ceauşescu, viitorul Patriarh Teoctist fiind cooptat în conducerea Frontului Democraţiei Socialiste, o organizaţie aservită Partidului Comunist. [/COLOR]
[COLOR=#000000]După 1989, ierarhii ortodocşi au cerut clerului să nu participe în politică, să nu adere la partide, să nu candideze în alegeri, şi să nu influenţeze opţiunile politice ale credincioşilor. În urma şedinţei din ianuarie 1990, Sinodul le-a interzis preoţilor să se implice “în orice formă de partizanat politic”, le-a permis episcopilor să-i sancţioneze pe preoţii activi politic şi i-a obligat pe preoţii cu funcţii publice să‑şi înceteze slujirea preoţeasca pe durata mandatului politic (neputând obţine salariu de la Biserică cât timp erau remuneraţi pentru îndeplinirea îndatoririlor lor publice). Dar într-o vreme când conducerea ortodoxă era vehement contestată pentru colaborarea cu regimul comunist şi Sinodul era scindat între reformatori şi conservatori, majoritatea clerului a ignorat recomandările. Decizia Sinodului nr. 1066/1996 a reiterat că, “conform canoanelor bisericeşti, episcopii, preoţii, diaconii şi părinţii spirituali nu vor candida pentru locuri în Parlament. Preoţii şi călugării sunt chemaţi să-şi îndeplinească misiunea spirituală, incompatibilă cu o angajare partinică sistematică”[1]. Decizia interzicea clerului să adere la partide politice, permiţând implicarea politică prin aceea că permitea preoţilor să candideze în alegeri ca independenţi. În februarie 2000, la începutul unui nou an electoral, Sinodul le-a reamintit preoţilor că puteau candida în alegerile locale, nu generale, numai ca independenţi, cu aprobarea episcopului. Conform canoanelor, clerul ortodox trebuia să nu susţină deschis partide sau candidaţi. Însă datorita formulării sale vagi şi lipsei de sancţiuni, decizia a rămas o simplă recomandare. Episcopii au neglijat să-i sancţioneze pe preoţii-politicieni şi i-au lăsat pe cei cu funcţii publice să continue să slujească în biserica, să cunune şi să boteze, să predice şi să spovedească. Voit sau nu, decizia le-a dat preoţilor posibilitatea de a se angaja politic în speranţa obţinerii unor avantaje tangibile pentru parohia lor sau pentru Biserica Ortodoxă ca instituţie, arătând în acelaşi timp societăţii largi, clasei politice şi celorlalte culte că Biserica optase formal pentru neutralitate politică.
Neutralitatea politică a reprezentat opţiunea oficială a BOR şi în alegerile ulterioare, fără ca preoţii să o respecte. Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu, episcopul Argeşului, Calinic Argatu şi Arhimandritul Simeon Tatu de la Mănăstirea Plumbuita s-au numărat printre simpatizanţii FSN-ului şi ale încarnărilor sale ulterioare. Cunoscut pentru sprijinul constant pe care l-a oferit lui Ceauşescu, IPS Vornicescu chiar a acceptat să fie inclus pe listele electorale ale Frontului, însă şi-a retras candidatura în ultimul moment ca urmare a protestelor publice. Mai puţin intimidat de opinia publică, Pr.Tatu a reprezentat acel partid în Senat din mai 1990 până la moartea sa în 1998. Mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu a sprijinit Alianţa Civică, dar nu a candidat niciodată pentru o poziţie publică. Pr. Ioan Roman a reprezentat PNŢCD în Parlament în legislatură 1996-2000. Fost participant la demonstraţiile anti-guvernamentale din Piaţa Universităţii din iunie 1990, Pr. Simion Mehedinţu a aderat la Alianţa Creştin-Democrată un deceniu mai târziu. Deşi nu toţi liderii BOR au devenit membri de partid, cei mai mulţi dintre ei şi-au declarat deschis opţiunea politică. Arhiepiscopul Sucevei, Pimen, şi-a recunoscut în repetate rânduri simpatiile monarhiste, iar IPS Vornicescu şi Mitropolitul Transilvaniei, Antonie Plămădeală au susţinut deschis PRM-ul.
După 2000, tot mai mulţi preoţi ortodocşi au întrat în politică. Ilie Sârbu a devenit ministru al agriculturii, Ioan Aurel Rus şi-a reînnoit mandatul, continuând să reprezinte PRM în Senat. Alegerile locale au permis unui număr fără precedent de preoţi să devină primari, vice-primari, consilieri locali şi judeţeni cu ajutorul partidelor politice. Gh. Radu şi Gh. Supeală au reprezentat PSD-ul în consiliul Bucureşti. Ion Varan a devenit consilier PRM în Caraş-Severin şi Viorel Mitru a fost consilier PRM în Roman. În Cluj, Titus Popovici a aderat la PRM, Ioan Roman a devenit liberal, Costin Morar a ajuns consilier judeţean PUNR. Teofil Badea a fost ales primar în Bihor, iar Dumitru Nistor, Gheorghe Bărănescu şi Petre Popa au devenit primari în Argeş. Statistici exacte lipsesc, însă se crede că zeci de preoţi au obţinut funcţii publice la toate nivelurile, fiind devotaţi ideologiei de partid mai mult decât dogmelor creştine[2]. Nu numai preoţii ortodocşi au primit carnete de partid, au candidat în alegeri sau au obţinut posturi publice. Preoţii greco-catolici Ioan Botiza şi Matei Boilă au aderat la PNTCD. Boilă a reprezentat acel partid în Senat din1992 până în 2000.[/COLOR]