[Ioan_Cezar]

Dacă păcatele îmi sunt deja iertate prin rugăciune, înseamnă că spovedania e doar un epifenomen.
Biserica ne învaţă însă că spovedania nu e un epifenomen, ci o împlinire a unui fenomen care începe cu rugăciunea inimii înfrânte şi smerite şi continuă cu deschiderea ei în cer, reînviind omul prin Har, prin părtăşia cu preotul duhovnic.

Pentru ca acest fenomen să facă saltul de la potenţă la act, ori de la pământ la cer, e nevoie atât de o inimă devenită receptivă prin credinţă şi căinţă, cât şi de har co-lucrător (aşa cum e nevoie nu doar de un ogor bine plugărit, ci şi de sămânţa care vine de la Semănător). Acest har vine prin preotul duhovnic, cel care a beneficiat de Taina Hirotoniei.
Taina Hirotoniei tocmai în aceasta pune pe omul preot: să ierte şi să dezlege (sau să lase legat).

Dar noi vedem uneori în preot doar un om. Şi punem ochii minţii pe scăderile omului sau pe nedesăvârşirea lui (ori pe diverse realizări lumeşti ale lui), când ne-am folosi mai mult dacă am pune ochii sufletului pe harul preoţesc.

Nu, la spovedanie nu cred că putem merge cu păcatele deja iertate, însă e necesar să mergem cu credinţa că Dumnezeu ne iartă păcatele în Taina Spovedaniei.

Eu cred că Evanghelistul ne vorbeşte despre necesitatea şi puterea credinţei, iar nu despre păcatele deja iertate.
Credinţa fără fapte, moartă este. Fără fapta numită spovedanie, credinţa în iertarea păcatelor rămâne neroditoare, oricât ar fi ea de mare.

Credinţa e condiţie necesară a faptei, nu substituentă a ei!

O spovedanie fără credinţa în iertarea păcatului e la fel de inutilă ca şi o credinţă fără spovedanie. Doar împreună aduc rodul iertării.