In urma cu cativa ani, cand participam la intrunirile AA, am cunoscut un anonim cu totul neobisnuit. (E drept ca pe acolo sunt tot felul de oameni "originali", in ciuda abstinentei - personalitatea omului nu se schimba doar pentru ca nu mai consumi alcool. E nevoie de mult lucru cu sine, ani si ani...)
De ce era special colegul acela?
Mai intai pentru ca era mereu vesel, binedispus, senin. Un barbat cu chip luminos, avea mereu intelegere pentru orice marturisire si relata, in completarea povestii altuia, cu mult haz din propriile patanii. Nu facea bascalie, nu era nimic de glumit, insa facea cum facea si scotea la iveala absurdul din intamplarile lui asa incat izbucneam cu totii in ras! Ne recunosteam propria nebunie a obsesiei bautului distructiv, fiecare in felul lui...
El insa era fericit ca scapase din robie si asta ne contamina pe toti. O bucurie de om!
Mai era special pentru ca tinea mereu sa citeasca din Biblie sau din vreo carte duhovniceasca. Citea putin si comenta tot putin dar interventia lui avea mereu efect (mangaietor si stenic) asupra noastra. Chiar si asupra celor care se declarau, cu incapatanare, atei sau agnostici.
In fine, ciudatenia lui cea mai mare era ca, in ciuda veseliei si seninatatii, cand citea din Scriptura... plangea. Citea ce citea si deodata nu se mai putea abtine si il podideau lacrimile, apoi plangea de-a binelea... Uneori avea un plans tacut, sugrumat...
Ei bine, acest om a fost unul dintre cei care m-au intors la credinta. Modul cum citea si cum comenta Scriptura ne facea sa renuntam la toate barierele noastre constiente sau latente. Pur si simplu el reusea sa ne deschida inima, asa incat uneori se lasa o atmosfera uluitoare, de mare pace si caldura sufleteasca. Simteai, participind acolo, ca esti cu adevarat iertat si intarit de Dumnezeu. Si nu te puteai supara pe nimeni din grup, orice ar fi povestit... Atmosfera de acceptare si sprijin era evidenta, aproape materiala - nu stiu cum sa spun...:)
Ce vreau sa zic cu evocarea asta?
Ca mi se pare foarte important, decisiv chiar, modul in care profesorul/invatatorul prezinta mesajul. Daca o face in duh potrivit, din inima infranta si smerita, cu o caldura si onestitate anume, atunci impactul asupra celorlalti este semnificativ. De piatra sa fii si tot te atinge!
Iar copiii sunt, in mod evident, foarte sensibili prin natura lor la onestitate si afectiune.
Daca, insa, omul e rece/detasat de miezul mesajului pe care ar voi sa-l transmita, atunci impactul scade sau poate genera efectul contrar scopului urmarit.
Cred ca invatatura crestina ar trebui raspandita de oameni cu adevarat pregatiti pentru asta. Nu neaparat care sa planga atunci cand citesc din Biblie sau cand intoneaza o cantare (in definitiv, acolo eram la balamuc! sau pe-aproape...), dar macar sa aiba o minima expresivitate emotionala consonanta cu Evanghelia, care sa deschida inima ascultatorului spre sentimentul de dragoste.
Pentru ca, dupa opinia mea (sa fiu iertat) credinta e o afacere a inimii, mai intai. Doar pe acest fundal vin firesc si celelalte. Si invers, cand inima se tulbura sau, vai, se impietreste - o iau razna si invatatura si toate faptele...
Ce profesori voim, deci, pentru ora de Religie? Cine le poate "evalua" inima, mai degraba decat cunostintele?...........
|